Deontologismul. De la etica kantiană la neuroetică

0 0
Read Time:20 Minute, 54 Second

Laura Cătălina Dragomir 

Un nume, un ideal unește cugetele și însuflețește iarăși democrațiile occidentale la acest sfârșit de mileniu: etica. De vreo zece ani, efectul etic este din ce în ce mai puternic, invadând mass-media, stimulând reflecția filosofică, juridică şi deontologică, dând naștere la instituții, aspirații şi practici colective inedite. Caritate mediatică, bioetică, acțiuni umanitare, salvarea mediului, impunerea moralei in afaceri, în politică și în mass-media, dezbateri referitoare la avort și la hărțuirea sexuală, la mesageriile erotice și la codurile de limbaj «corect», cruciade împotriva drogurilor și lupta antitabagică, pretutindeni revitalizarea valorilor și spiritul de responsabilitate sunt invocate ca imperativul numărul unu al epocii: sfera etică a devenit oglinda privilegiată în care se descifrează noul spirit al timpului. Până nu demult, societățile noastre erau electrizate de ideea eliberării individuale şi colective, morala fiind asimilată cu fariseismul și cu represiunea burgheză. Această epocă a trecut … «secolul XXI va fi etic sau nu va fi deloc»” – Gilles Lipovetsky

Axez acest articol pe definirea Deontologismului și a unor concepte relaționate, bazându-mă în special pe viziunea kantiană, pentru a ajunge la justificarea neurobiologică a conceptului de moralitate. Partea a doua a acestui articol este destinată ilustrării cu exemple a conceptelor explicate anterior.

I. PARTEA TEORETICĂ

1. Definiții și concepte

Termenul „deontologie profesională” ne poate suna familiar în contextul unor profesii, cum ar fi cele care au legătură cu medicina, justiția, sportul sau jurnalismul. De pildă, sensul etic și deontologic tradițional al medicinei în Occident a fost însoțit în ultimii ani de apariția tot mai mare a unor reglementări legale aplicabile unei serii de drepturi și obligații pe care societatea le consideră inalienabile.

În timp ce etica pune întrebări despre morala unei conduite, regula juridică sau administrativă se ocupă cu analiza aceluiași fapt dintr-o altă perspectivă, aceea a reglementării drepturilor membrilor unei societăți, ajungând la sancțiuni, dacă este necesar. Etica și norma juridică merg în aceeași direcție, dar cu obiective diferite. Înțelegerea faptului că vorbim despre două niveluri diferite ne permite să explicăm că există comportamente reprobabile din punct de vedere etic asupra cărora legea nu se pronunță neapărat și că, atunci când o face, aplică o logică diferită de cea utilizată de etică. Un exemplu: acceptăm că minciuna, în general, este imorală, dar legea nu se pronunță asupra minciunii decât dacă se dovedește că dăunează drepturilor altei persoane, cum ar fi într-un caz de fraudă. Etica se referă la binele personal, iar legea la binele social. Cu alte cuvinte, ceea ce poate fi relevant sau grav pentru etică, nu trebuie neapărat să fie reglementat de către lege. Putem spune că, în domeniul eticii, răspundem cu conștiința noastră, în timp ce în dreptul civil răspundem autorității legale.

Odată făcută această distincție, trebuie precizat că existența normelor morale a afectat întotdeauna persoana umană, deoarece de la o vârstă fragedă înțelegem existența acestor norme și suntem mereu afectați de acestea sub formă de sfaturi, obligații sau interdicții, dar întotdeauna pentru a încerca ghidarea comportamentului uman. Cu toate acestea, etica nu este un set de norme sau legi pe care trebuie să le respectăm, ci mai degrabă este o orientare armonioasă care ne ajută să ne trăim viața.

Fiecare persoană se naște în sânul unei culturi, adică se găsește de la început într-o lume cu sensuri, instituții și moduri de viață cultivate de predecesorii săi. În acest fel, acțiunile și deciziile fiecăruia dintre membrii unei societăți influențează dezvoltarea fiecărei culturi; cultura este produsă și reprodusă prin acțiunile și deciziile indivizilor.

Cuvântul etică, din punct de vedere etimologic, provine din cuvântul grecesc „êthos” care se referă la comportamentele individului derivate din propriul caracter și se definește astfel: etica este știința comportamentului uman care studiază modul de a acționa pe care toți oamenii îl au în fața semenilor noștri și modul în care ne dezvoltăm în activitățile noastre zilnice. Se spune că etica este o știință, deoarece este o disciplină rațională, deoarece începe de la acte umane și ajunge până la nivelul principiilor. Se recunoaște ca un set de cunoștințe sistematice, metodice și raționale bazate pe experiență și pe principii.

Una din perspectivele care ajută la înțelegerea eticii este problema pusă de către filozoful David Hume, cunoscută sub numele de ghilotina lui Hume. Aceasta stabilește diferența între a fi și ar trebui să fie, atunci când încercăm să deducem o propoziție normativă din cele descriptive. Propozițiile descriptive sunt cele care spun ce este ceva, în timp ce cele normative ne spun ce ar trebui să fie ceva. Hume crede că nu putem face această deducție a ceea ce trebuie să fie din ceea ce este.

Utilitarismul este singurul cadru moral care poate fi folosit pentru a justifica utilizarea forței militare și chiar a războiului. Este, de asemenea, o perspectivă mult mai comună asupra problemelor etice din lumea afacerilor, deoarece ia în considerare costurile și beneficiile.

Teleologia este o linie de studiu care aparține metafizicii și este responsabilă de studierea și analiza cauzelor sau scopurilor. Teleologia și Deontologismul sunt poziții contradictorii. Teleologia stabilește că scopul (telos) justifică mijloacele, spre deosebire de Deontologism, care nu renunță la un scop, dar limitează totuși mijloacele.

Consecințialismul este o teorie etică care judecă dacă ceva este bun, ținând cont de consecințele sale. Două exemple de consecințialism sunt utilitarismul și hedonismul. Sub utilitarism, consecințele acțiunilor sunt judecate ținând cont de standardul „a face cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni”. Sub hedonism, dimpotrivă, ceva este considerat a fi „bun” dacă consecințele produc plăcere sau previn durerea.

Cuvântul deontologie derivă din cuvintele „deon” (datorie) și „logos” (știință). Deontologismul stabilește un cadru normativ al cărui obiectiv este să ne indice acțiunile pe care ar trebui și nu ar trebui să le facem, acordând prioritate respectării unor reguli, indiferent de consecințele pe care le presupune respectarea acestora (finalul nu justifică mijloacele).

2. Deontologismul lui Immanuel Kant

Deontologismul este contrar consecvențialismului, potrivit căruia cel mai important este că se obțin cele mai favorabile consecințe (scopul justifică mijloacele). Reprezentantul său principal este Immanuel Kant (1724-1804). Deontologismul susține că acțiunile sunt corecte dacă sunt inspirate de conceptul de dreptate și reciprocitate în toate lucrurile, indiferent de consecințe.

Etica lui Kant este destul de diferită de restul: este formală, în timp ce celelalte (etica utilitară, sau a lui Aristotel sau cea creștină), țin de etica materială. Când oamenii se gândesc la probleme morale, întrebarea de bază este: ce este mai convenabil de făcut? (în sensul de ce este ceea ce mă va face cel mai fericit, sau ceea ce este cel mai util pentru toată lumea, sau ceea ce mă va duce la cer…). Dar pentru Kant întrebarea fundamentală a eticii este alta: ce ar trebui să fac?

După Kant, nu putem să justificăm o acțiune morală incorectă pe baza unor posibile consecințe bune ale acțiunii respective. Nu putem anticipa niciodată consecințele finale ale unei acțiuni bazate pe intenții bune și de aceea este dificil să fim încrezători în acestea. Astfel, Kant se opune utilitarismului. De multe ori o acțiune bine intenționată este dezastruoasă sau invers. Kant justifică o acțiune morală prin adecvarea ei la datorie, fără a lua în calcul consecințele. Piatra de temelie a moralei kantiene este ceea ce Kant numește imperativul categoric. Acesta este răspunsul lui la întrebarea „ce este datoria?”:

Kant diferențiază imperativul categoric de imperativul ipotetic. În aceasta din urmă, mandatul este condiționat sau redus la o circumstanță specifică: „dacă vreau să câștig încrederea ta, nu trebuie să mint”, pentru că dacă nu este important pentru mine să câștig încrederea ta, a minți sau a nu minți nu mai este un mandat. Vedem cum fundamentul fiecăruia este diferit, în cazul lui Kant legea morală nu se bazează pe experiență, având deci o bază a priori.

Există două formulări ale imperativului categoric. Se spune că trebuie să se acționeze în așa fel încât principiul acțiunii să fie universalizabil (spus exact în cuvintele lui Kant „acționează bazându-te pe o maximă (o regulă) astfel încât să devină lege universală”). Aceasta înseamnă că atunci când facem ceva ar trebui să ne gândim: ce se întâmplă dacă toată lumea ar face-o? Acesta este un argument destul de comun și servește la clarificarea lucrurilor. Pentru că de la bun început trebuie să recunoscut că toată lumea are aceleași drepturi și că acțiunea morală nu poate ascunde niciun privilegiu. O altă formulare ar cere să se acționeze în așa fel încât în acțiunea să aibă întotdeauna în considerare sinele, dar și pe ceilalți, ca scopuri în sine, și nu ca mijloace. Aceasta înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, că nu trebuie să folosim pe nimeni și nici nu trebuie să-i lăsăm pe alții să ne folosească. Această idee stă la baza conceptului de demnitate.

3. Neuroetica

Neuroetica este o parte a bioeticii care ia naștere din reflectarea asupra cunoștințelor dobândite odată cu progresul neuroștiinței. Neuroetica include aspecte științifice, filozofice, sociale, juridice și politice care decurg din cercetarea însăși și care oferă o oportunitate de a avea o viziune multidisciplinară, combinând aspectele filosofice și cele pur științifice. Această cercetare asupra creierului și comportamentului uman, a dus la crearea “International Brain Research Organization” („Organizața internațională pentru cercetarea creierului”), în 1960 sub auspiciile Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură.

Conform acestei orientări, ființa umană este capabilă să dea o valoare morală acțiunilor datorită moștenirii genetice, evoluției acesteia, datorită naturii sale biologice care a înzestrat-o cu un creier evoluat. Capacitatea morală ar fi subordonată structurii biologice. În această direcție, Patricia S. Churchland, în cartea sa „The Moral Brain”, un pionier al neurofilosofiei, susține că moralitatea își are originea în biologia creierului, deși autoarea spune că, pentru a investiga bazele cerebrale ale moralității, avem nevoie de o teorie morală de la care să înceapă identificarea ei.

Forța conștiinței morale ar fi de așa natură încât Kant nu o consideră o facultate, ci ca un instinct irezistibil, în contextul atribuirii responsabilității pentru acțiunile proprii. Kant se străduiește să sublinieze distincția dintre un for extern, uman, și forul intern, care este cel al conștiinței, acel judecător interior care apare ca ceva dat, ca „ceva care ne judecă împotriva voinței noastre”, vocea interioară care ne acuză și nu poate fi evitată. Vorbind despre instinct, Kant însuși trimite la biologie.

Churchland ridică problema bazelor neurobiologice ale moralei în care menține ipoteza că neurochimia atașamentului la mamifere este elementul central al moralității, deoarece explică faptul că un animal are grijă de ceilalți, iar asta la om se transformă în valori sociale. Alături de oxitocină și vasopresină, dopamina este importantă ca expresie a comportamentului social, fiind un neurotransmițător care joacă roluri ca de exemplu, în învățare, împerechere și în funcția de părinte. Se studiază de asemenea avertismentele trunchiului cerebral și hipotalamusului, care încurajează protecția. Ființele umane au creiere sociale, iar sistemul nostru ne face să ne simțim rău nu numai atunci când bunăstarea noastră este amenințată, ci și când este amenințată și bunăstarea celor dragi. Ce rol joacă conștiința în tot acest cadru? Din această perspectivă, va spune Churchland, realitatea neurobiologică a conștiinței ar consta în durerea pe care o experimentăm când suntem respinși, plăcerea de a aparține unui grup și imitarea celor pe care îi admirăm.

Nicio realitate umană nu este separată de neurobiologia socializării, deci nici conștiința. Moralitatea ar consta atunci din setul de valori, principii și obiceiuri care conduc la controlul egoismului și la întărirea cooperării și solidarității între ființe umane apropiate, ajungându-se treptat la cooperarea întregii umanități. Mesajul ar fi următorul: coexistența între ființe radical egoiste ar fi irealizabilă și de aceea morala este un produs al presiunilor evoluției, care au modelat mecanisme sociale cognitive și emoționale, deja prezente în predecesorii noștri, până la atingerea unor noi forme umane de experiență. Evoluția cortexului prefrontal ar fi strâns legată de apariția moralității.

Duce neuroștiința la o „naturalizare a deontologismului”? În acest fel, s-ar reduce deontologismul la un tip de răspuns exclusiv emoțional. A descoperi neuroștiința eticii, adică natura moralității, nu implică însă reducerea moralei la natură.

II. PARTEA APLICATIVĂ

1. Ghilotina lui Hume

Acest concept este asociat cu eroarea naturalistă. Un exemplu de eroare naturalistă este pretenția că ceva care este natural este și bun, deși veninul este natural, iar vaccinurile nu (ele fiind create de către oameni). Întorcându-ne la Hume, pentru a clarifica problema lui a fi și ar trebui să fie, citez un exemplu de eroare naturalistă, dat chiar de filosof: Dacă cineva spune, de exemplu, că ființa umană este agresivă din fire, este probabil ca aceeași persoană să fie tentată să concluzioneze că ar trebui să fim agresivi sau că este bine să fim agresivi pentru că așa ne conformăm naturii noastre. Dar Hume a spus că tocmai acest pas nu este justificat. Cu alte cuvinte, chiar dacă poate fi adevărat că suntem agresivi din fire, acest lucru nu înseamnă că avem „datoria de a fi” agresivi. Ne folosim de rațiune pentru a ne controla impulsurile și pentru a decide cum ar trebui să acționăm în anumite situații.

La fel putem afirma că profesorii sunt exigenți și intransigenți (propoziție descriptivă), dar asta nu înseamnă că trebuie să se transforme în normă generală.

 

2. Utilitarismul 

Utilitarismul are dificultăți cu valori precum justiția și drepturile individuale. Pentru a le înțelege, recurg la următorul exemplu. Să presupunem că într-un spital există patru persoane a căror viață depinde de un transplant de organe: o inimă, plămâni, rinichi și ficat. Dacă o persoană vie și compatibilă cu cei patru pacienți, ajunge la spital, organele sale ar putea fi folosite pentru a salva patru vieți în schimbul pierderii uneia. Acest lucru ar putea produce cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni. Dar cu greu s-ar putea considera drept o măsură acceptabilă, cu atât mai puțin cea mai etică alegere. Și totuși, raționamentul binelui statistic este considerat valabil când sacrificăm viețile unui număr de soldați pentru a apăra o numeroasă populație civilă.

În contextul pandemic s-a considerat că binele cel mai mare pentru cel mai mare număr de oameni a fost închiderea școlilor, dar, de exemplu, pentru copiii cu nevoi speciale lipsa contactului și interacțiunii cu semenii a provocat efecte negative la nivelul evoluției lor emoționale. Un alt caz care consider că merită menționat aici este faptul că, odată cu încetarea cursurilor, s-a sistat și programul „Cornul și laptele”, program care pentru unii copii ce provin din medii defavorizate reprezenta o sursă de alimente.

 

3. Consecințialismul

De exemplu, majoritatea oamenilor cred că minciuna este greșită, dar dacă a spune o minciună ar ajuta la salvarea unei vieți, consecințialismul spune că folosirea ei este corectă din punct de vedere moral. A face ceea ce ne convine nu coincide mereu cu a face ceea ce trebuie. O minciună ce ne aduce beneficii și nu are victime este justificată? Sunt justificate torturile din Guantánamo dacă datorită acestora putem obține informații importante despre terorism? Se pune problema alegerii între ceea ce este convenabil și ceea ce este corect. Kant susține că trebuie făcut mereu ceea ce trebuie, că dincolo de beneficii, de scopul acțiunilor noastre, pentru că există o datorie, un imperativ moral.

 

4. Importanța intenției la Kant

După cum am arătat, Kant a stabilit diferența dintre binele moral și binele în general. De exemplu, o umbrelă bună este una care te protejează de ploaie. Aceasta nu înseamnă că umbrela este morală, deoarece numai ființele raționale pot fi morale. Kant a stabilit că un act nu are valoare morală dacă nu este făcut pentru binele moralității. Să luăm următorul exemplu ilustrativ: Există doi comercianți. Unul vinde mărfuri la un preț corect pentru că acesta este comportamentul corect. Un altul vinde mărfuri la un preț corect pentru că se teme că, dacă nu, autoritățile îi vor închide afacerea. În aceste două cazuri, numai primul negustor este moral deoarece acționează în numele moralității, fără a se gândi la consecințe.

Putem aplica același exemplu și în cazul studenților. Dacă unul nu copiază doar de frica de a nu fi prins și penalizat, iar un altul nu o face deoarece știe că nu este corect să îți asumi beneficii nemeritate, acțiunea primului nu provine din dorința de a fi corect moral, ci din frica de a nu suferi repercursiuni.

Nu este suficient să știm că anumite acțiuni sunt datorii și altele sunt contrare datoriei. Cunoașterea practică trebuie să fie în întregime rațională. Pentru ca acțiunile efectuate în conformitate cu datoria să fie cu adevărat bune din punct de vedere moral, acestea trebuie îndeplinite în afara datoriei și nu în conformitate cu datoria. De exemplu, păstrarea vieții cuiva este o datorie. Dacă cineva își îngrijește viața din frică de a o pierde, acțiunii îi lipsește conținutul moral. Pe de altă parte, dacă o tragedie a îndepărtat orice gust pentru viață și o persoană își dorește moartea, faptul că acționează pentru a-și păstra totuși viața înseamnă că acționează din datorie, dintr-un imperativ moral. Acest punct de vedere conduce la concluzia ciudată că, cu cât mai mult urâm să ne facem datoria, cu atât vom fi mai buni din punct de vedere moral, cu condiția să o facem. Sau, cu cât trebuie să ne controlăm mai mult pentru a ne îndeplini obligațiile, cu atât am fi mai morali. De fapt, poate că interesul central al lui Kant pentru această chestiune este de a arăta că acțiunea din respect pentru datorie și nu din înclinație, împotriva propriilor sentimente, demonstrează, mult mai clar, valoarea morală a omului.

Să presupunem că a fost comisă o crimă. Potrivit deontologismului, nu putem spune imediat dacă este o acțiune morală sau imorală, deoarece nu toate omuciderile sunt egale din punct de vedere moral. Dacă persoana a intenționat să comită crima, atunci acțiunea este imorală. Dar dacă persoana a comis un omor involuntar, atunci nu se poate spune că a fost corectă sau greșită din punct de vedere moral. Acțiunile sunt rezultatul alegerilor noastre, prin urmare, acțiunile trebuie înțelese în termeni de alegeri.

Să luăm și cazul unui student care predă o lucrare de seminar, iar raportul de similitudine indică peste 50%. Din perspectiva deontologismului nu putem afirma imediat că studentul se face vinovat de plagiat. Trebuie întâi să ne asigurăm că a exista intenția de a-și însuși munca altcuiva înainte de a da un verdict. Poate că asemănările s-au produs strict întâmplător, atunci nu se poate spune că studentul a acționat imoral.

 

5. Minciuna din perspectiva kantiană 

De multe ori acționăm față de alții într-un mod pe care noi înșine nu l-am tolera. De exemplu, putem să spunem uneori minciuni bine-intenționate, gândindu-ne că sunt spre binele cuiva drag, dar, la rândul nostru, nu ne place să fim mințiți. Pentru Kant, trebuie să fim consecvenți și să îi tratăm pe ceilalți așa cum am vrea să fim tratați. Cu alte cuvinte, tratamentul semenilor trebuie să fie un scop în sine și nu un mijloc pentru obținerea unei finalități. Acesta ar fi sensul termenului respect.

Pentru a oferi un exemplu din mediul academic am putea să facem referire la cazul devenit viral, al profesoarei care și-a umilit studenții, deoarece aceștia nu i s-au adresat corespunzător statutului dumneaei. Dacă i-ar fi tratat cu același respect pe care îl pretinde, cu siguranță rezultatele ar fi fost altele.

Kant propune să ne imaginăm un om aflat într-o situație dificilă, din care nu poate scăpa decât făcând o promisiune, pe care nu intenționează să o respecte. Ne-am întreba: este moral să facem acest lucru? Consecințialismul ne dă dreptul să facem o promisiune fără intenția de a o păstra, dacă prin acest mijloc se poate ieși dintr-o situație foarte supărătoare. De exemplu, un student care încearcă să scape de depunctare pentru neprezentarea la timp a lucrării de seminar cu promisiunea că nu va mai repeta niciodată greșeala de a depăși termenul, dar în forul său interior este conștient că nu intenționează să respecte angajamentul luat.

Din perspectiva consecințialismului, toată lumea ar avea dreptul să mintă atunci când are probleme. Potrivit lui Kant, este imposibil să se dorească această universalizare, deoarece aceasta ar fi echivalentă cu dorința ca minciuna să devină lege universală, iar minciuna universală ar face imposibilă buna-credință în relațiile umane și afacerile între oameni.

 

Idealul kantian

Pentru a înțelege mai bine natura eticii kantiene, trebuie să ne referim la diferența dintre ideal și real. Idealul se caracterizează prin nerealizarea sa, în caz contrar, ar fi real. În timp ce realul există în experiență, este ceva faptic, idealul nu există în experiență, dar este gândit, căci idealul este un ghid sau model pentru experiență. De exemplu, casa ideală și casa reală sunt foarte diferite. Există o diferență calitativă între cele două, dar ideea-casă servește drept model și ghid pentru realizarea casei reale. Un exemplu asemănător este cel al carierei academice ideale. O traiectorie profesională impecabilă rămâne la stadiul de ideal, dar poate servi la trasarea unor guide line-uri de perspectivă.

Ambele exemple explică tocmai natura principiilor morale. Ideile morale sunt ideale, adică modele la care trebuie să ne adaptăm conduita. Obișnuiam să spunem că problema moralei nu este cea a realității conduitei noastre, care este de fapt, ci ceea ce ar trebui să fie.

 

Deontologismul naturalist

Referitor la studiile prezentate la finalul părții întâi din acest articol, precizez că acestea consideră că „judecățile morale caracteristice deontologismului” sunt „inconștiente, nereflexive și intuitive”. Astfel, contrar a ceea ce s-a gândit în mod tradițional din filozofia morală (cel puțin, de la Kant), nu activitatea rațională, conștientă și argumentativă ar duce la judecăți morale deontologice, ci intuiții inconștiente și automate. Dar Kant însuși s-ar fi referit la „pre-noțiuni estetice ale receptivității minții la conceptele de datorie în general”, pentru a atrage atenția asupra nevoii de „sentimente” care „mișcă rațiunea practică pură”. Eroarea asupra naturii deontologismului apare în afirmația că există o coincidență între emoțiile automate și datoria prescrisă de imperativul categoric. Nu văd nicio problemă în a recunoaște atât natura emoțională cât și cea rațională a acestui element moral. De asemenea, Kant vorbește, cum am arătat anterior, despre un instinct al conștiinței, o voce interioară care ne judecă. Dar dincolo de aspectul emoțional, ce explică faptul că ne simțim vinovați când nu respectăm conduita morală, rațiunea intervine în procesul alegerii conștiente a modului în care ne comportăm.

După mine, importanța pe care neuroștiința o are pentru etică nu constă în reducerea moralității la natură, ci în descoperirea naturii moralei în sine. Pentru aceasta, trebuie să devenim conștienți de natura hibridă a conceptelor neuroetice. Este rezonabil să credem că și capacitatea etică poate fi explicată prin natura biologică. Dar când această explicație ajunge la normele etice, pretinzând că sunt determinate biologic, este vorba despre o abordare reducționistă, cunoscută sub numele de „naturalism”. Naturalismul etic sau sociobiologismul justifică orice opțiune morală ca fiind emanată de către natura animalică a omului. Dacă un animal luptă să-și protejeze teritoriul și să obțină favoarea femelelor, o ființă umană luptă să obțină un patrimoniu sau o căsătorie. Cultura umană nu ar fi altceva decât o extensie stranie a naturii animalice.

Consider fi un exemplu potrivit de analizat cel al actului lui Edward Snowden. Acesta era un consultant tehnologic, fost angajat al CIA și al Agenției Naționale de Securitate americane (NSA). După actul lui de a face publice probele prin care cu toții am fost conștienți de supravegherea/spionarea la care suntem supuși de către statul american, presa s-a inundat de articole argumentând fie că Snowden era un trădător, fie că era un erou. În iunie 2013, prin intermediul ziarelor The Guardian și The Washington Post, Snowden a lansat în Internet documente top secret despre diferite programe NSA, inclusiv programele de supraveghere în masă PRISM și XKeyscore. Din punct de vedere al deontologismului lui Kant, dilema este extrem de simplă și se rezolvă imediat. Opinia despre supravegherea în masă este unanimă: este atât ilegală, cât și imorală. Edward Snowden a denunțat-o fără să fie oprit de analiza consecințelor, dintr-un pur sentiment al datoriei, dintr-un imperativ absolut, chiar dacă, așa cum era previzibil, alegerea lui l-a obligat la o viață de exil. Faptul că cea mai etică alegere este în același timp și cea ilegală, condamnându-l la închisoare, spune multe. Snowden este tipul rar de individ care își pune în pericol viața personală dintr-un motiv de conștiință. Așa cum a declarat, el nu a putut „cu bună știință, să permită guvernului Statelor Unite să distrugă intimitatea, libertatea internetului și libertățile de bază ale oamenilor din întreaga lume cu acest gigantic aparat de supraveghere pe care îl construiesc în secret.”

Joseph Gordon-Levitt interpretându-l pe Edward Snowden în filmul cu același nume regizat de Oliver Stone

Revin asupra situației studenților de la Drept. Mi-ar plăcea să cred că studentul/studenta care a denunțat comportamentul lipsit de etică a colegilor săi a acționat din dorința de a îndrepta situația, nu mânat(ă) de resorturi meschine. Dacă intenția a fost una corectă, atunci individul și-a asumat riscul de a fi considerat un paria în rândul colegilor, de a fi marginalizat, stigmatizat sau amenințat.

Alegerea corectă nu este întotdeauna cea mai evidentă, cea mai simplă sau cea mai ușor de identificat.  

 

 

About Post Author

Laura Cătălina Dragomir (n. 8 iulie 1976, Buzău) este poetă, jurnalistă, blogger și mediator cultural; de 16 ani trăiește în Ulldecona, Spania. A studiat Comunicare și Relații Publice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza " din Iași. A publicat poezie, proză, articole și eseuri pe diferite platforme online de profil. A realizat rubrici periodice de analiză culturală și socio-politică în revistele Robarna, Gazeta de Spania și Români în Andalucia; a colaborat cu Radio Iași și cu Radio Trinitas. Membră ASARS / Asociación de Escritores y Artistas Rumanos de España, Laura Cătălina Dragomir este o prezență constantă și o figură marcantă în cadrul întâlnirilor asociațiilor de profil din Peninsula Iberică. A publicat volumele de poezie „Una și aceeași față a diferitului", „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate", „Nunanit” (poezie pentru copii, în colaborare cu artista plastică Iulia Șchiopu). În 2022 a publicat volumul I de eseuri din seria „Contagii"(scrisă în colaborare cu Nona Oprixor") și volumul de analiză socio-politică „Capitalizarea semioticii narativ în spațiul politic european". De asemenea, a tradus „Vara Tequila", o antologie poetică a scriitorului Nicolae Coande, în prezent lucrând la alte două volume bilingve ale poeților Artiom Oleacu (Rep. Moldova) și Javier Claure (Bolívia). Printre proiectele care vor vedea în curând lumina tiparului se află „Cultura de proximitate"(volum de interviuri) și „Caietul Dragomirei" (caiet auxiliar de gramatică a limbii române).
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *