Savu Popa, un pseudonim numit existență

0 0
Read Time:12 Minute, 41 Second

Laura Cătălina Dragomir

Savu Popa (1991) este profesor de Limba şi literatura română, având doctorat în cadrul Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș.

Activitate literară: a debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum s-a produs în anul 2017, cu volumul „Ipostaze”, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat „Noaptea mea de insomnie”. În anul 2021, la editura Casa de Pariuri Literare, apare volumul „O cameră fără prize”.

Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Argeș, Alternanțe Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Interviurile sunt dintre puținele lucruri pe care „să spui frumos” nu le salvează. Un exercițiu de alegeri derivate dintr-o percepție profundă, simultană, a lui „cine sunt?” și „ce mă poate schimba?” Savu Popa e un personaj public nu atât de public. Un poet care nu mereu știe că-l numim așa. Un om care, cum nu aruncă pâinea, nu aruncă nici poezia. Cu foamea nu se știe niciodată, Savu! 

1. Trăim într-o expansiune transparentă a individualismului, un efect de catalog care distruge „ce ne mai rămăsese”. Nu alergăm prea repede la soluția unor comenzi intelectuale care ne-au venit prin contagiu? Mulți cititori privesc poezia în treacăt pentru că impresia e că ai citit una, le-ai citit pe toate.

Savu Popa: În lumea de azi, ritmul existenței și al informației, din ce în ce mai alert, mai bruiat și, de cele mai multe ori, marcat de un relativism acut, ne predispune la confuzie, atât din punct de vedere personal, cât și valoric. Consider că lumea citește mult, de aceea există riscul unor plonjări riscante în tot felul de acumulări informaționale, nu întotdeauna benefice sau corecte. Trăim, doar, într-un prezent unde, de atâtea ori, informația eronată a căpătat și capătă un capital de imagine consistent. Poezia de azi, de-o diversitate și de-o discursivitate uimitoare, este una, preponderent, vizuală. Îmi place foarte mult sintagma ,,baie de imagini”, care îi aparține lui Marshall McLuhan și care, iată, caracterizează foarte bine societatea, dar și poezia. Doar că, uneori, imaginile pot să se acumuleze într-un ritm haotic, să distorsioneze realitatea, impregnând-o de un vizual agresiv, fățiș, care anulează orice desfășurare necesară unei intimități sau unei singurătăți benefice actului creativ. Mulți cititori trec printre imagini, le interiorizează, într-un mod grăbit, în ritmul trepidant al vieții din jur, fără să se oprească asupra textului, fără să metabolizeze substratul intern, epifanic al poemului, cel care ne poate salva și garanta accesul la frumusețea din jur.

2. Tu ai fost un copil al posibilităților multiplicate, mediul familial din care proveneai fiind privit, sunt sigură că nu de puține ori, ca o modalitate de-a fi „aranjat” printr-o bunăvoința colectivă. Cum ai reușit să nu te lași chiar tu sedus de perspective și avantaje și să te dedici să fii bun „ca tine”.

Savu Popa: Întotdeauna, mi-am propus să fiu eu însumi, să am răbdare și să privesc lucrurile cu detașare, să adopt un histrionism temperat și securizant, în măsura în care a fost necesar să mă adaptez la un real frenetic și tentacular. Am încercat să mă (re)cunosc pe mine, în primul rând, înainte de a dori să intru în legătură cu celălalt. 

3. Vârsta tânără e cea la care poezia repară ocazional micile eșecuri la îndemână. Când ai realizat că proporția de adevăr a scrisului se baza, in cazul tău, și pe alte motive în afara unei protecții personale în fața furtunoasei adolescente?

Savu Popa: Am realizat acest lucru în momentul în care mi-am dat seama că poezia pe care o scriam trebuia să fie racordată la fluxul realității, cu tot ceea ce presupune aceasta, de la experiențele ei identitare, la apropierea de celălalt și de mister, la cunoașterea limitelor și a oricărui prilej al depășirii de sine. În altă ordine de idei, când am înțeles că poezia trebuie să își ia, de urgență, pseudonimul numit existență!

4. Cineva spunea să nu dai nicio pagină, înainte de a o fi citit. Există o oportunistă tendință de agilizare superficială a anumitor poeți, conversia nefăcând-se prin mijlocirea lecturilor. Se poate scrie bine și fără să fi fost întâi pe la bibliotecă?

Savu Popa: Fără parcurgerea unei etape de formare livrescă, scrisul meu ar fi și ar rămâne un smochin neroditor. O foarte scurtă poveste arabă, intitulată ,,Ochii și lacrimile”, ne vorbește despre un pustnic arab, numit Sabet, care în toate zilele sale plângea încontinuu. Chemat fiind, medicul, după ce l-a examinat, i-a spus că nu îi poate da niciun leac, dar îl roagă să îi făgăduiască faptul că se va opri din plâns. La care pustnicul îi răspunde, cu un firesc dezarmant, că nu știe la ce i-ar mai sluji ochii dacă nu ar mai plânge? Astfel, mă întreb și eu, la ce mi-ar sluji scrisul, dacă nu aș mai putea, în paralel, continua cititul cărților?!

5. Există literaturi mari, de buget, voci care se extind la spațiul mondial cu ajutorul caselor editoriale multimilionare și, în ultimul timp, și al rețelelor sociale. Înainte să ne-o spună alții, ne consolăm noi: „pentru ce e România / pentru un român e bine”. Accepți asta?

Savu Popa: Accept că, cel puțin în ultimele decenii, în literatura de la noi, dar și în cea din Republica Moldova, voci originale s-au făcut auzite și au devenit susținute, legăturile cu Occidentul s-au concretizat printr-un efort admirabil al traducerii și promovării interculturale. Se poate și mai bine, cum să nu! Totuși, important, dacă nu chiar crucial, rămâne faptul apropierii elevilor de literatura care se scrie astăzi. Acest lucru trebuie făcut, nu la nivelul programelor sau al vorbelor, ci prin fapte concrete, prin ajutorul tehnicii și al virtualului. Elevul, cititorul de mâine și, posibil, scriitorul de poimâine, trebuie să se apropie, să înțeleagă și să se lase sensibilizat de arta cuvântului. Optez pentru o societate citită, în primul rând, apoi, pe una doar educată!!

6. Poezia mereu se întâmplă în jurul nostru, ideea e în ce moment ajunge la tine ca autor. Au existat niște faze?

Savu Popa: Poezia a ajuns la mine, în primul rând, ca experiență de viață. Revin, și de această dată, la trei sintagme dragi mie, care au rolul unor silogisme, în sensul în care, pe mine personal, m-au apropiat de adevărul poeziei și m-au făcut să îl urmez și să îi fiu aproape mereu. Și, nu de puține ori, să mă salveze acesta sau să îmi acorde o șansă în cadrul inițierii mele spirituale și umane. Datorită lor am reușit să scriu poezie. Prima îi aparține lui Alexandru Mușina și proiectează rolul poeziei în societate, aceea de a devoala, dincolo de învelișul mult prea faptic și încremenit al societății și al vieții, acele ,,epifanii ale realului”, adică să accepți, tu, ca cititor sau ca poet, că realitatea în care ne mișcăm și în care supraviețuim zgomotului, furiei sau altor tentații, nu este altceva decât un cadru vibratil, o țesătură de semne și simboluri care ne urmăresc la tot pasul și ne ajută să ne dezvoltăm sensibil și spiritual. A doua îi aparține lui Ion Mureșan și spune că ,,Într-o societate bolnavă, poeții sunt anticorpii”, un citat care, luat practic, ne-a ajutat, mai ales în perioada pandemiei, prin manifestările online care au avut în centru poezia și pe poeți, să participăm la o solidaritate nemaivăzută, în măsură să tempereze răul care, cu o forță atroce, tindea să acapareze totul în jur. A treia îi aparține lui Gaston Bachelard și se referă la acel ,,psihism vibrant” care se activează în preajma unor contexte dezvăluitoare ale frumuseții lumești, în toate formele sau limitele ei, printre care, negreșit, se numără și cele generate de poezie. 

7. Ai poezia dar și profesezi, ești cadru didactic. Deciziile stau la mâna priorităților? Ai devenit profesor pentru binele imaginii publice a familiei tale?

Savu Popa: Nicidecum pentru binele imaginii publice am devenit profesor! Pe această meserie mi-am ales-o cu un gând clar, care, încă de la început, mi-a servit drept călăuză în demersul meu didactic. Profesoratul a fost și continuă să fie o continuare a activității mele creative. Predatul, această meserie prin excelență creativă și poetică, este, înainte de toate, un dialog cu elevul pe marginea textului care urmează să fie descoperit. Pe acest partener de dialog încerc să îl port într-o călătorie care, pe parcursul unei ore sau al unei săptămâni de studiu, ne oferă, atât mie, cât și lui, prilejuri inedite de interpretare, descoperire a luminilor sau a umbrelor pe care orice text le scoate la suprafață, alături de neliniștea și interogația, dorința de a descoperi mai mult sau mefiența față de obscuritatea unei scrieri. Eu, împreună cu elevul, până la urmă, jucăm rolurile unor exploratori care descoperă câte o parte dintr-un nou continent și, cu toate acestea, imensitatea necunoscutului și a aventurii cresc tot mai mult.

8. Ai trăit de aproape meseria mamei, ai fost inclus, chiar dacă nu mereu ca parte activă, într-o misiune. Profesorii de vocație nu știu să se economisească, fermentează pentru ca, ulterior, cei care vin să aibă pe ce construi. A devenit, in actualitate, profesoratul un obiectiv minor în rândul absolvenților, ca urmare a veniturilor salariale relativ mici?

Savu Popa: Aș putea spune că, astăzi, sursa de venit, în cadrul acestei meserii, nu mai reprezintă neapărat un impediment! Vocația contează cel mai mult. Și, deopotrivă, răbdarea care este atât de necesară, răbdarea și diplomația, înțelegerea și histrionismul. Iată, un lanț trofic ce, din punctul meu de vedere, conturează portretul unui dascăl rezistent sau de succes.

9. Dacă ceva vigilează cu sancțiune atât cititorii cât și elevii e o anumită caracteristică cu putere certă de portretizare: lipsa autenticității, întreținerea artificialului. Cum reușești să nu fii repetiția nimănui? Se practică elita discipolilor.

Savu Popa: Întotdeauna, când îmi propun să scriu ceva, fie și o propoziție dintr-un viitor text, încerc, precum o reptilă, să lepăd, să ies din acea piele livrescă, pe care au fost impregnate zeci, sute de informații sau idei pe care le-am asimilat de-a lungul timpului. Astfel, expus unui necunoscut plin de potențial creativ, mă arăt față de pagina goală, într-o nuditate fragilă, însă necesară descoperirii acelor zone interioare din care mai pot extrage încă zăcământ de simțire, pe care să îl convertesc, în scris, în gânduri, idei, pasaje, versuri. Nu am căutat niciodată, nu mi-am propus, ca un deziderat ,,sine qua non”, originalitatea! Ea transpare, la urmă, din corpul textului nou-născut. E acea lucire diamantină a primului somn al celui care a apărut pe lume! 

10. În România, consumatorul esențial de poezie prezintă încă o anumită rezistență epidermica la teme incomode, se adoptă o lectură în beneficiul propriu al mentalității. Putem cere poeziei să aibă tact? Între atâtea tranziții cine a rămas să aibă în grijă controlul estetic?

Savu Popa: Consider că revirimentul esteticului poate avea loc sub diverse forme de artă, adică, în contextul actual, el se poate adapta, poate căpăta noi dimensiuni identitare și semnificante. Cel, în grija căruia se află controlul estetic, rămâne tot autorul. Responsabilitatea este pe măsură. 

11. Cum se schimbă generațiile, se poate aproxima alternanța la scaune? Așteptarea e o tentație individuală.

Savu Popa: Așteptarea unei confirmări este, în mod cert, o tentație individuală. Doar că răbdarea, și în acest caz, una care te ajută să treci nu doar munții, ci și prăpastii neînchipuite, te poate conduce spre izbândă. Altfel, fără această răbdare, vom fi, vom rămâne și ne vom comporta întocmai ca personajele din celebra ,,Așteptându-l pe Godot”. O așteptare iluzorie… Alte comentarii sunt de prisos. În ceea ce privește alternanța la scaune, prefer să nu mă exprim categoric, prefer să aștept, să citesc, să urmăresc fluxurile care alternează voci, experiențe de creație, discrepanțe de sensibilități sau discursuri literare, mode vs. talente. Cu riscul de a emite un clișeu, doar timpul le rezolvă pe toate… 

12. Tot ceea ce scriem poate fi utilizat împotriva noastră. Corectitudinea politică este văzută ca fiind social-utilă. Prosperitatea autocenzurii adăpostește dar mai continuă să genereze identitate, mai putem spera să devenim referințe altor generații?

Savu Popa: În mod cert, dacă vom continua să credem în ceea ce scriem, citim, dacă vom trata cu aceeași pasiune ceea ce facem, (chiar dacă, uneori inegal, din punct de vedere cantitativ și calitativ), atunci, cu siguranță, vom deveni poate modele pentru cei care ne vor urma. 

13. Talentul nu ne atinge pe toți la fel, contractarea publicării de cărți se pare însă că da. Abundă editurile și abundă „extraliterarii”. Cum reacționezi când ești uzurpat, mai ales în contextul în care singurul aliat puternic, publicul, s-a deplasat spre indiferență sau apreciază numai cât înțelege?

Savu Popa: Îți mărturisesc faptul că am ajuns la o concluzie în ceea ce privește publicul. El nu trebuie forțat, nu trebuie să i se facă o publicitate agresivă, trebuie, în schimb, lăsat să descopere, să fie uimit, să rezoneze, să se apropie de literatura care îi spune ceva, care îl sensibilizează. Această indiferență poate proveni din simplul fapt că, uneori, avem așteptări exagerate, ne proiectăm un public ideal care să consoneze, dacă se poate, sută la mie cu ceea ce scriem sau creăm. Nu este deloc așa. Socoteala de acasă nu se potrivește, întotdeauna, cu cea din târg.

14. Scrii și cronică de întâmpinare, recenzii. Există o tendință spre mimetism, reușitele anumitor autori/ volume par a fi rezultatul felului în care acestea au fost tratate de la început de criticii importanți.

Savu Popa: Cronicile mele sunt exerciții de lectură aplicată, hermeneutică, pe baza cărților de versuri sau de proză care mi-au comunicat acel ceva aparte, inefabil. De aceea, eu nu realizez doar o prezentare generală a unui volum anume, ci, încerc, să mă canalizez pe un aspect, un motiv, o semnificație care m-a neliniștit, care mi-a trezit o curiozitate spirituală, care oglindește o frământare sau o expresie care sunt proprii universului interior al scriitorului în cauză. E important când un critic, mai ales dacă te afli la debut, te descoperă, rezonează cu ceea ce ai scris, își exprimă opinia despre conținutul cărții tale, reliefează punctele tari sau slabe ale cărții. Dar, și mai important, dincolo de acest moment de mare importanță pentru începutul carierei tale, e propriul tău ritm al perseverenței, al confirmării. Uneori, chiar și al parcurgerii unui drum presărat de incertitudini sau renunțări. Ținta e, pentru fiecare creator, ecuația cu mai multe necunoscute.

15. Valoare vs. circumstanțe. Are literatura română câștigători a priori? Premii știm că sunt, destule.

Savu Popa: Câștigătorii literaturii române sunt, negreșit, cei care și-au C ȘTIGAT cititorii. Cei care și-au convins publicul de fragilitatea și extazul oricărui act creativ. Aceștia din urmă, adică cititorii, le vor fi aproape cu fiecare carte apărută și îi vor susține, citindu-i, indiferent de urgia vremurilor. 

Ideea e că oricum murim. Moartea celor care scriu, ca și viața, încă servește. Nimic pretențios, doar o formă de rezistență.

 

 

 

About Post Author

Laura Cătălina Dragomir (n. 8 iulie 1976, Buzău) este poetă, jurnalistă, blogger și mediator cultural; de 16 ani trăiește în Ulldecona, Spania. A studiat Comunicare și Relații Publice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza " din Iași. A publicat poezie, proză, articole și eseuri pe diferite platforme online de profil. A realizat rubrici periodice de analiză culturală și socio-politică în revistele Robarna, Gazeta de Spania și Români în Andalucia; a colaborat cu Radio Iași și cu Radio Trinitas. Membră ASARS / Asociación de Escritores y Artistas Rumanos de España, Laura Cătălina Dragomir este o prezență constantă și o figură marcantă în cadrul întâlnirilor asociațiilor de profil din Peninsula Iberică. A publicat volumele de poezie „Una și aceeași față a diferitului", „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate", „Nunanit” (poezie pentru copii, în colaborare cu artista plastică Iulia Șchiopu). În 2022 a publicat volumul I de eseuri din seria „Contagii"(scrisă în colaborare cu Nona Oprixor") și volumul de analiză socio-politică „Capitalizarea semioticii narativ în spațiul politic european". De asemenea, a tradus „Vara Tequila", o antologie poetică a scriitorului Nicolae Coande, în prezent lucrând la alte două volume bilingve ale poeților Artiom Oleacu (Rep. Moldova) și Javier Claure (Bolívia). Printre proiectele care vor vedea în curând lumina tiparului se află „Cultura de proximitate"(volum de interviuri) și „Caietul Dragomirei" (caiet auxiliar de gramatică a limbii române).
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *