Articole

Muze, eroi și ticăloși 

  1. Laura Cătălina Dragomir, Cătălina Oprixor

Cântă în mine, Muză, și prin mine spune povestea…” Homer, Odisea

Viața noastră se bazează pe mai multe presupuneri categorice: gravitația ne leagă de pământ, soarele răsare în fiecare zi, focul arde, apa stinge focul, dacă încetăm să mai respirăm, murim. Acestea sunt adevăruri incontestabile pe care le avem în considerare. Știm că dacă sărim de pe o scară, nu vom zbura, dacă sărim în apă ne vom uda, iar dacă vom muri, soarele va continua să răsară. Nu ne oprim să ne gândim la ce se va întâmpla cu ceașca de cafea pe care o punem pe masă. Știm că va rămâne acolo. Dacă s-ar ridica spre tavan, principiile realității noastre fizice ar fi rupte.

Apoi vin adevărurile alternative. Dacă apeși frâna, mașina ar trebui să se oprească. Dar există posibilitatea ca acest lucru să nu se întâmple. Dacă mergi pe stradă, cu calm, ești relativ în siguranță. Dar un ghiveci îți poate cădea în cap, de pe un balcon de la etaj, o mașină în derivă te poate lovi sau poți cădea într-o gaură de canalizare neacoperită. Aceste evenimente se numesc accidente. Este foarte puțin probabil ca aceste lucruri să se întâmple. Nu ne gândim la asta când ieșim pe ușă pentru a merge la cumpărături sau la muncă. Accidentele se înfruntă în momentul în care au loc.

Ne este foarte clar ce este imposibil să se întâmple. În niciun caz nu poți să cazi și să ajungi în alt an. Nu te poți culca în 2022 și să te trezești în Evul Mediu. Călătoria în timp este încă de domeniul science fiction-ului. Dar poți să descoperi accidental o comoară străveche, care ajunge la noi ca într-o capsulă a timpului și care ne dezvăluie trecutul.

Construirea unui baraj de acumulare în orașul turcesc Zeguma, lângă granița cu Siria, a scos la lumină ruine extraordinare, dar a și inundat o mare parte a unei minunate așezări antice, în zona Gaziantep.

De multe ori m-am gândit la orașul scufundat. Așezarea antică a fost una dintre cele mai importante, fondată în jurul anului 300 î.e.n. de către unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare. Trebuie să fi fost fascinant, judecând după ruinele ce au ajuns până la noi, doar pentru că am avut norocul să rămână în jurul lacului artificial, pe uscat. Aici au trăit de-a lungul mileniilor hitiții, grecii, romanii, perșii sasanizii, otomanii, armenii, iar acum, turcii. Aici a existat faimoasa legiune scitică, pe aici trecea Drumul mătăsii.

În 2014, o echipă de arheologi a dezgropat în zona Zeguma mozaicul celor „nouă muze”. În centru este reprezentată cea mai mare, înconjurată de surorile ei. Guvernează peste celelalte opt, solemnă, cu cununa ei de lauri. Muzele erau fiicele lui Zeus, regele zeilor, și ale lui Mnemosyne, zeița memoriei. Acest detaliu al memoriei ca sursă maternă a muzelor este des trecut cu vederea, deși până la urmă, lupta cu uitarea se demonstrează ca fiind primordială.

Cultul muzelor a pornit din Tracia, a ajuns în lumea greacă, apoi a fost moștenit de Roma și a dispărut odată cu venirea creștinismului. Noua religie a decis că doar ea va fi responsabilă de ceea ce trebuia să rămână în memorie.

Mitologia este mult mai mult decât o colecție de povești atemporale despre zei și eroi. Simt că am o datorie față de Muze și o plătesc vorbind aici despre influența lor. Aveau o funcție simbolică și practică, nu erau simple figuri decorative. Artistul se concentra pentru a se lăsa condus din zona umană, a ignoranței, spre o zonă divină, unde se puteau întrezări mari si valoroase adevăruri. Practic, muzele (precum îngerii și sfinții în creștinism), sunt un sprijin pentru mintea ce se cufunda în profunzimi proprii, pentru a intra în contact cu frumusețea și înțelepciunea, prin ritualuri de trezire a inteligenței.

Cele nouă muze îi ghidează pe cei interesați să ajungă la cunoaștere prin nouă căi: comedia, poezia lirică, poezia epică, tragedia, muzica, imnurile sacre, dansul, astronomia și istoria. Una dintre ele este considerată atât de importantă, încât celelalte trebuie să se ghideze după aceasta, cea mai mare muză. Privind atent la toate nouă, încercând să mă gândesc cum erau văzute atunci și acum, nu cred că se poate spune cu ușurință care dintre ele era șefa.

Calliope este muza elocvenței și a poeziei epice, adică ea stăpânea arta mânuirii cuvintelor. Cum au zis și creștinii în alte timpuri, în Evanghelia lui Ioan: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era Dumnezeu”. Anticii știau că totul se baza pe comunicare și că omenirea se fonda pe istorii, ca formă de a evita uitarea.

Cu ajutorul lui Calliope, Hesiod și Homer au găsit cele mai bune modalități de a povesti faptele eroice ale oamenilor și ale zeilor. O rapidă privire în motorul de căutare Google, pe imagini, ne lămurește imediat cât de invocată și adorată a fost Caliope, prin cantitatea de opere ce o reprezintă. Ar părea că o reprezentare în plus nu contează, că nu lămurește mare lucru.

Pentru mine, muzele nu au dispărut, locuiesc în muzeul mozaicurilor din Gazintep. Și poate ca s-ar putea reînnoda conexiunea pierdută închizând ochii și visând la orașul lor, azi dispărut sub ape.

La o mie de kilometri depărtare, în aceeași țară, se află Troia, despre a cărei cucerire au fost scrise poemele care au pus bazele culturii europene. Nu este greu de imaginat Homer solicitând ajutorul lui Calliope pentru a descrie bătălia dintre Hector și Ahile.

Indiferent de aspectul Turciei de azi, se circumscrie o geografie sacră, ce face abstracție de timp. Mă văd salutând colina, „alba, dreapta Isarlâk”, pe care mintea mea este predestinată să o vadă pe veci „la vreo Dunăre turcească”, cum Ion Barbu a lăsat vorbă. Ruinele Troiei se află aproape. Se pot saluta, în timp ce ne imaginăm imaginăm a Priam cerând cadavrul lui Hector, a Hecuba alergând înnebunită de durere prin palat, pentru a-și îmbrățișa fiul mort.

Gravitația era aceeași atunci ca și acum, focul ardea, apa uda. Dacă citim un text vechi de peste trei mii de ani, despre dragostea unei mame, îl înțelegem perfect. Ideea apare în Pieta lui Michelangelo și în toate operele inspirate de ea. Aici se văd toate mamele de soldați ai tuturor războaielor.

Omenirea are nevoie atât de mult de povești și mituri cu eroi încât a creat arte și industrii pentru a o satisface, cum ar fi cinematografia. Se lasă captivată de modelele ei de loialitate și curaj, pendulând între arhetipuri ce merg de la Spartacus al lui Kirk Duglas (regia lui Stanley Kubrick), la Gladiatorul lui Russell Crowe (regia Ridley Scott) la toate variantele de Batman, Spiderman, Superman.

Indiferent de vremuri, eroii au caracteristici comune: sunt dispuși să se sacrifice pentru binele celorlalți, cei care în casele lor, ignoră pericolele supuși unui molcom și confortabil sindrom Cassandra. Știm de mii de ani ce și cum sunt eroii. Bătălia dintre Ahile și Hector, eroi din tabere opuse, a fost memorată de mii de studioși timp de veacuri în care educația clasică era primordială.

Nordul este partea bogată și sigură a planetei. Războaiele (și epidemiile) au loc de obicei în sud, „la ei”. Acolo sunt genocidurile și încălcările de drepturi ale omului. Când în nord are loc un atac terorist, impactul este atât de mare, că schimbă situația geopolitică a lumii. Atacurile din New York, din 11 septembrie 2001, au avut drept consecință un lung război și au remodelat Orientul Mijlociu.

Civilizația europeană s-a construit de-a lungul secolelor bazându-se pe moștenirea Greciei Antice și pe creștinism. Democrația este o realitate grecească. Toți studioșii Europei, o generație după alta, au rememorat și analizat Iliada lui Homer. Cultural vorbind, ne tragem din acest război. Personajele descrise sunt indivizi concreți, nu abstracțiuni menite să demonstreze un principiu moral, religios sau politic. Sunt indivizi care, puși în fața unei situații extreme au scos ce era mai bun sau mai rău din ei. Nu trebuie să căutăm un paradis pierdut în Grecia Antică. Omenirea a fost și este un participant și martor la crime în masă.

Citind Iliada, găsim eroi și ticăloși în ambele tabere. Detașarea pe care ne-o oferă timpul și atitudinea imparțială a autorului ne permit să avem eroi favoriți atât între grecii victorioși, cât și între troienii învinși. Când ne raportăm la un conflict prezent, detașarea este imposibilă. Iliada este o realizare literară supremă care ne învață multe despre război, originile, vicisitudinile și consecințele acestuia. Este clar că Homer înțelege și acceptă războiul ca parte a ceea ce este uman, dar, pe de altă parte, știe că războiul este fatidic, nemilos, îngrozitor și insațiabil și are o nevoie imperioasă de eroi.

Am ales unul cunoscut unei mari părți a lumii moderne ce îl venerează sau, cel puțin, îl respectă: Gheorghi Jukov, considerat cel mai mare conducător militar al URSS, și poate, privind înapoi, cel mai mare erou al epocii. Și-a început viața în sărăcie extremă, ca unul din amărâții de la începutul secolului douăzeci, ce se străduiau să înfrunte o copilărie violentă, muncind din greu ziua și învățând cu disperare noaptea, la lumânare, mânați de o ambiție extremă. Acest trecut traumatic a devenit o acreditare necesară în noul regim, sub numele de origine sănătoasă.

O dată intrat în Partidul Bolșevic, a înăbușit răscoale, a ajuns să fie recunoscut, iar în anii 1937-1939, a supraviețuit epurărilor staliniste în special datorită războiului cu Japonia. După o bătălie în care a demonstrat o capacitate strategică impresionantă, coordonând avioane, artilerie și tancuri, în 1939, a învins rapid armata japoneză, superioară numeric, și a devenit Erou al Uniunii Sovietice. Puțin timp mai târziu, Gheorghi Jukov se afla în fața celui de-al Doilea Război Mondial în fruntea ierarhiei Armatei Roșii.

Era perfecționist, intolerant cu incompetența, dur, cu un mod de a vedea și de a organiza războiul absolut original pe atunci, bazat pe o planificare riguroasă și o combinație inteligentă a tuturor informațiilor posibile. Modul său de a vedea strategia militară îl împiedica să fie de acord cu Stalin în puncte cheie, cum ar fi apărarea Kievului sau Leningradului. Pe cât de bun era ca strateg militar, nu a fost niciodată abil în sfera politică, nu şi-a cultivat alianţe şi protectori. Jukov a trăit cu valiza pregătită în cazul în care Stalin l-ar fi arestat.

Cu peste 55 de milioane de victime, al Doilea Război Mondial a fost războiul cel mai mare suportat pe pământ. Dintre acestea, aproximativ 27 de milioane de victime au fost ruși. Epurările terminaseră cu peste 40.000 de militari calificați iar în lipsa lor, armata ajunsese sa fie formată din țărani destul de prost conduși.

Stalin a vrut să fie cuceritorul Berlinului. Deși i se promisese la Yalta că ofensiva finală va fi a lui, nu avea încredere în aliații săi, Churchill și Roosevelt. Când Berlinul i s-a adus, a fost mândru dar și invidios pe cuceritorul lui.

Gheorghi Jukov nu doar a planificat și a executat cucerirea Berlinului, dar a adus răzbunarea și teroarea asupra cetățenilor. Jafurile și violurile au fost folosite ca arme, devenind legendare. La asta se gândea toată lumea când se spunea: „Vin rușii!”

Stalin a știut să jongleze cu bunăvoința pe care a oferit-o sau a refuzat-o generalilor săi. Gheorgi Jukov a fost eroul central al Paradei Victoriei din 1945 de la Moscova. Figura sa carismatică și iconică era foarte iubită de oameni, ceea ce nu era pe placul lui Stalin. Adăugând și prietenia ulterioară cu președintele Statelor Unite, Eisenhower, precum și influența internaționala pe care Jukov a ajuns să o manifeste, Stalin era obligat să acționeze. Nu putea risca să se confrunte cu popularitatea lui omorându-l.

Deși știa că Jukov nu avea abilități politice, Stalin a preferat să-l acuze de neloialitate față de partid. Dacă Gheorghi Jukov îngenunchease Berlinul, cerând soldaților să-l jefuiască, a fost, la rândul lui, umilit fiind expus în fața tuturor ca hoț și a trebuit să-și ceară scuze public pentru prada personală de război, pe care o ascunsese în propria casă, de altfel, la fel ca și militarii pe care îi trimisese să-i tâlhărească pe germani. Ca pedeapsă, fost trimis într-o poziție fără importanță, în Urali.

În cele din urmă, marele erou a ajuns să spună că cea mai mare satisfacție a vieții sale nu a fost vreo victorie militară, ci răzbunarea împotriva lui Stalin: arestarea și executarea succesorului acestuia, Lavrenti Beria, însărcinat cu serviciile de securitate și represiune și responsabil pentru epurările din deceniul al patrulea.

Astfel, Jukov a adus finalul cultului stalinist. Trei președinți ruși – Stalin, Hrușciov și Brejnev – au profitat de popularitatea lui Jukov dar s-au și temut de el, ținându-l la distanță de puterea reală, cu prudență. Dacă Jukov ar fi avut ceva talent politic, prietenia sa cu Eisenhower și convingerea că pacea dintre URSS și Statele Unite ar fi posibilă, ar fi schimbat istoria postbelică.

Educația din Germania îndeplinește azi standardele naționale privind cel de-al doilea război mondial. Ascensiunea la putere, politica partidului nazist și holocaustul sunt subiecte obligatorii.

În schimb, percepția asupra imaginii lui Stalin în Rusia este mai puțin negativă astăzi decât atunci când Uniunea Sovietică a căzut. Potrivit unui sondaj publicat de Centrul de Studii Sociologice Levada în martie 2019, 51% dintre cei intervievați îl văd pe Stalin pozitiv, dintre care 41% simt respect; 6% simpatie și 4% admirație.

Educația din școlile rusești nu acordă atenție mașinii staliniste de represiune, care a lichidat în jur un milion de persoane. Numai în capitala Rusiei, peste 30.000 de oameni au fost împușcați. Patru milioane au fost trimiși în lagăre de muncă, aproximativ 6,5 milioane, deportați. Milioane de oameni care au fost declarați „dușmani ai poporului”, încă ar trebui reabilitați.

Homer nu se mai studiază în școli. Fiecare țară își spune istoria în felul ei. Dincolo de filme, avem același instinct de a recunoaște un erou. Muzele au ajutat artiștii să ne lase mărturii extraordinare despre eroi, despre valorile lor, despre zeii adorați pe pământurile pe care le-au apărat.

Islamul radical a șters moștenirea culturală a Africii de Nord și a Orientului Mijlociu. Am plâns templele din vechea Palmira (Siria). Ruinele cetății Ninive (azi Irak) au rezistat aproape trei milenii pentru a fi dinamitate în 2014. Resturi ale capitalei Asiriei au ajuns la noi și, după cinci mii de ani, au fost distruse în 2015. Sute de mausolee din Tombuktu, multe dintre ele sufite, au fost distruse în 2012. Uriașii Buddha din Bamiyan (Afganistan), statui de 55 de metri înălțime, au fost demolate de talibani în 2001. Acesta este genul de distrugere ireparabilă care mă rănește de la distanță.

Știm ce este războiul, chiar dacă generația noastră nu l-a trăit de aproape. Civilizația noastră este fondată pe Iliada, care a devenit războiul tuturor. Războaiele îndepărtate rămân de obicei prizoniere în titlurile ziarelor. Pe măsură ce războiul se apropie de zona noastră, empatia față de victime crește și fiecare viață umană pierdută doare. În era comunicării, putem asista la război precum zeii Greciei Antice, privind de deasupra. Ne lipsește însă puterea de a interveni. Poate de aceea, de câte ori jucăm o partidă a vreunui joc video de strategie, îi imităm pe zeii antici participând la războiul Troian.

Una din reacțiile primare când izbucnește un astfel de conflict este respingerea imediată și brutală a tuturor celor de aceeași etnie cu invadatorul. Uneori, generalizarea este mult mai amplă, ca de exemplu profunda islamofobie de după septembrie 2001, în special în Statele Unite. În prezent, asistăm la o rusofobie crescândă, un boicot a tot ceea ce este rusesc, inclusiv al culturii. Evident, Cehov nu trebuie să plătească oalele sparte de Putin. Înțeleg pe deplin această reacție, deși imensa majoritate a rușilor nu este susținătoare a invaziei Ucrainei și nici nu i s-a cerut părerea. De fapt, după toate canoane internaționale dobândite din filme, dacă ne poziționăm din punctul de vedere al susținătorilor, Ucrainei găsim comportamente eroice în partea opusă.

Jurnalista Marina Ovsyannikova, redactor la Canalul Unu al televiziunii de stat ruse, a apărut în direct în mijlocul știrilor cu o pancartă împotriva invaziei Ucrainei. Cu câteva ore înainte de această apariție, Ovsyannikova înregistrase un video în care îl acuză pe Putin și își cere scuze pentru munca în departamentul de știri al televiziunii de stat ruse. Cuvintele ei sunt următoarele:

„Tot ce se întîmplă acum în Ucraina e o crimă. Rusia e o țară agresoare, iar responsabilitatea pentru această agresiune stă pe umerii unui singur om: omul ăsta e Vladimir Putin. Tata e ucrainean, mama e rusoaică; ei nu au fost niciodată dușmani. Din păcate, în ultimii ani, am lucrat la Pervîi Kanal și am făcut propagandă pentru Kremlin. Și acum mi-e foarte rușine de asta. Mi-e rușine că mi-am îngăduit să spun minciuni la televizor. Mi-e rușine că i-am prostit pe ruși. Am tăcut toți în 2014 cînd toate astea tocmai începeau. N-am ieșit la mitinguri cînd Kremlinul l-a otrăvit pe Navalnîi. Ne-am uitat de pe margine, tăcînd, la acest regim inuman. Și astăzi toată lumea ne-a întors spatele. Zeci de generații de urmași de-acum încolo nu se vor spăla de rușinea acestui război fratricid. Ieșiți în stradă! Nu ne pot aresta pe toți. ”

Avocatul ei a făcut publică această înregistrare pe Twitter pentru că nu își găsea clienta. Câteva ore mai târziu a reapărut pentru a spune că a fost transferată la un tribunal din Moscova. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dimitri Peskov, a numit acest act, care multora li se pare eroic, drept o dovadă de „huliganism”.

Potrivit unei noii legi ruse, ea riscă până la 15 ani de închisoare dacă se consideră că a răspândit „informații în mod deliberat false” despre activitățile armatei ruse „în timp ce își îndeplineau îndatoririle de a proteja cetățenii și statul”. Pedeapsa minimă în conformitate cu această lege este de trei ani de închisoare.

Cunoaștem modelul eroului ce schimbă tabăra din filme precum Avatar (regia James Cameron) sau Dansând cu lupii (regia Kevin Costner). Vorbim despre o persoană care a reușit să iasă din propria comoditate, să-și învingă frica și să facă un pas înainte. Marina Ovsyannikova, exact ca protagoniștii din filmele citate, își asumă riscul să fie arestată ca trădător al propriului neam. Deocamdată, instanța a amendat-o cu 30.000 de ruble, găsind-o vinovată de săvârșirea unei contravenții administrative.

Astfel de reacții reduc rusofobia pentru o vreme, dând de înțeles că mulți ruși sunt prizonieri în propria lor țară. Marina Ovsyannikova face mult mai mult. Ne pune o oglindă în față. Ne face să ne întrebăm am avea curajul sa o luăm pe același drum ca ea pentru principiile noastre. Poate închidem ochii la injustiții cotidiene, dar ce am face dacă abuzul ar ajunge la nivelul unei invazii armate? Ce facem azi? Ce deranjează mai mult în Europa? Că mor oameni sau ca s-a scumpit benzina?

Referindu-ne din nou la evenimentele neașteptate, care apar din senin și ne dau viața peste cap, în 1986, a avut loc cel mai grav accident nuclear din istorie, la Cernobîl (Ucraina). Trei decenii și jumătate mai târziu, evenimentul este descris cu o acuratețe destul de mare într-un mini serial de succes, coproducție între canalele HBO din Statele Unite și Sky din Regatul Unit.

Nikolai Tarakanov a condus timp de de trei luni o operațiune de îndepărtare a deșeurilor radioactive din zonele periculoase ale centralei nucleare. În prezent, ia opt medicamente diferite pentru a-și trata simptomele legate de radiații.

Într-un interviu, Tarankov cel real, nu personajul din serial, a restabilit cine sunt eroii acestei povești de groază: „Când mă întreabă cineva despre asta, spun mereu: da, au existat oameni de știință. Bineînțeles că au existat oameni de știință; chiar eu am un doctorat. Dar soldații au fost principalii eroi ai acestei povești. Când vă gândiți la războaiele din trecut, vă amintiți întotdeauna de liderii militari, de mari generali cum ar fi Jukov și Voroshilov. Dar cine a luptat în toate bătăliile? Au fost soldații.”

Ceea ce nu apare în serial despre Zona de excludere stabilită în jurul reactorului și care este oficial nelocuită, se referă la surprizele pe care le au biologii ce studiază zona. Previziunile inițiale ziceau că, din cauza contaminării radioactive, zona ar fi nelocuibilă pentru cel puțin de 20.000 de ani. Se credea că Cernobîl va deveni un deșert.

Observațiile au apărut în presa din toată lumea, pornind de la postările publicate în Facebook de către specialiștii din Rezervația de Radiații și Biosferă Ecologică din Cernobîl care lucrează în Zona de excludere, oficial nelocuită. Aceștia au putut observa că animalele s-au organizat în turme și prezintă un comportament foarte diferit de al celor domestice. În sălbăticie, mențin o ierarhie strictă și s-au adaptat la condițiile climatice ale zonei.

Turma sălbatică este bine adaptată la frig, bine structurată, acționează întotdeauna în armonie iar descendența este protejată cu cea mai mare atenție. Vițeii își aleg instinctiv cel mai sigur loc din turmă, între un taur adult și vaci. Taurul principal, masculul alfa, cel mai în vârstă și mai puternic, nu îi alungă pe tinerii masculi, atâta timp cât nu i se contestă conducerea, ci îi ține jur pentru a proteja grupul împotriva prădătorilor.

În trecut, strămoșii lor sălbatici trăiau în zonă. Aurul eurasiatic sălbatic (Bos primigenius primigenius) este strămoșul tuturor vacilor și taurilor care trăiesc astăzi pe planeta noastră. Din păcate, a fost vânat până la dispariție. În 1627 a fost ucis ultimul exemplar, în Polonia. Aurii erau cele mai grele mamifere terestre de pe continentul nostru. Înainte trăiau în turme de mii de animale, așa cum fac astăzi bivolii în anumite zone din Africa. Aspectul lor era precum a celor reprezentați în peșterile din Lascaux, Franța, Altamira, Spania și în petroglifele din valea Côa, Portugalia, acum douăzeci de milenii.

Turma de vaci sălbatice din Cernobîl s-a format ca urmare a morții proprietarilor lor din satul Lubyanka. Din 2017, biologii îi observă cu regularitate, putând astfel să studieze procesul de domesticire a faunei sălbatice și impactul lor asupra mediului.

Dar simbolul noi vieții din Cernobîl este calul Przewalski. Existența cailor sălbatici în stepele Asiei este cunoscută în Europa încă din secolul al XV-lea. Cei descriși în 1881 de către colonelul Nikolai Przewalski au căpătat numele științific Equus ferus przewalskii. Astăzi, populația lor este în jur de 2.000 în toată lumea. Câteva sute trăiesc în sălbăticie în stepele Asiei și în diferite zone ale Europei.

La momentul accidentului de la centrala nucleară nu existau cai Przewalski în Cernobîl. În 1998, primii 31 au ajuns în Zona de excludere. Erau zece masculi și 18 femele din rezervația naturală Askania Nova din sudul Ucrainei și trei masculi dintr-o grădină zoologică locală. Măsurile intense de protecție au permis ca la doar 20 de ani de la sosirea lor, numărul acestora să crească de cinci ori.

Cel mai recent recensământ, efectuat de oamenii de știință locali în 2018, a dezvăluit că aproximativ 150 de cai Przewalski trăiesc în partea ucraineană a Zonei de excludere. Caii sunt grupați în 13 turme de harem cu mânji, șase grupuri de armăsari și unii indivizi solitari. În 2018, cel puțin douăzeci și doi de mânji s-au născut în Zona de Excludere. Unii s-au mutat mai spre nord și s-au stabilit deja în Belarus.

Denis Vichnevsky, șeful departamentului științific al Rezervației naturale din Zona de excludere creată în urma teribilului accident nuclear, afirmă: „Paradoxal, regiunea este acum o fereastră unică de oportunități pentru conservarea biodiversității.”

Atât cazul vitelor sălbaticite cât și cel al cailor Przewalski reflectă faptul că, în absența oamenilor, marea zonă a Cernobîlului a devenit un refugiu pentru animale sălbatice. Ar trebui să reflectăm la impactul prezenței umane asupra ecosistemelor naturale. Fără activitate umană în jur, chiar și cu contaminare radioactivă, marea faună pare să prospere.

În martie 2022, cincizeci de angajați ai centralei nucleare de la Cernobâl au fost luați prizonieri de armata rusă. Primesc două „porţii mici, prost gătite”, „pot face duş, însă fără săpun şi fără şampon”, nu au acces la niciun medicament şi dorm „pe jos, sub birouri sau pe scaune”. Agenţia Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) a avertizat asupra pericolul pe care inducerea unei presiuni suplimentare asupra acestor oameni îl reprezintă. Luptele din zonă au crescut riscul unui posibil accident nuclear. Mai multe incendii s-au extins în Zona de excludere din jurul centralei nucleare.

Regulile de securitate nucleară sunt încălcate și s-a observat o creștere a radiațiilor la vechea centrală nucleară, după ce a căzut în mâinile Rusiei. Cauza a fost tranzitul vehiculelor militare ruse grele pe solul din Cernobîl, contaminând zona.

Agenția Reuters relatează că soldații ruși din convoi nu au folosit niciun echipament anti-radiații, un act „sinucigaș”, deoarece praful radioactiv inhalat poate provoca radiații interne. Rusia a dat asigurări că retragerea de trupe face parte din angajamentul de a reduce atacurile în această zonă. Dar surse guvernamentale ucrainene spun că se datorează unui număr mare de soldați care suferă de radiații.

Aproximativ trei sute de militari, cu doze mari de radioactivitate, au fost evacuați pentru că au staționat în Pădurea roșie de la Cernobîl. Pădurea și-a primit numele atunci când zeci de kilometri pătrați de pini s-au colorat în roșu, după ce au absorbit radiațiile de la explozia din 1986. S-au ridicat fortificații și au săpat tranșee în mijlocul Pădurii Roșii, cea mai poluată din toată Zona de Excludere.

Soldații tremurând pe baricade, în Pădurea otrăvită, de culoarea sângelui, pot fi considerați eroi? S-au „otrăvit” pentru patrie?

Ce se întâmplă cu animalele de la Cernobîl pe timp de război? Mă gândesc la vitele sălbatice și la caii Przewalski. Există eroi și ticăloși în zonă? Acest pământ atât de urgisit, pe cine trebuie să dea vina?

Homer explică în Iliada: „Mythos” înseamnă „poveste”, orice fel de poveste, în comparație cu „ergon” (fapt) și ambele în comparație cu „epos” (narațiune eroică). Sunt concepte diferite. Cum ar veni, este vorba de diferența pe care astăzi o facem între literatură și documentar. Narațiunea eroică era un gen aparte, extrem de important, era calea ce o aveam pentru a învăța diferența între eroi și ticăloși, precum și modul de a păstra și memora istoria (transfigurată în artă). Mânuirea acestor genuri foarte diferite era dificilă și importantă. De aceea era nevoie de ghizi spirituali precum muzele.

Muza Calliope, cea mai importantă muză, a avut un fiu. Cânta atât de bine (la liră) încât îmblânzea animalele sălbatice, iar pietrele și copacii se mișcau să-l audă. Acesta trăia dragostea cu atâta intensitate, încât atunci când iubita lui soție Euridice, a murit, a coborât în Infern după ea. Muzica pe care era capabil să o producă i-a deschis până și porțile infernului.

Poetul a căzut într-o depresie profundă și s-a întors acasă în Tracia, unde și-a cântat disperarea pentru dragostea pierdută.

Muzeul Regional de Arheologie din Palermo

S-a născut în Tracia și se numea Orfeu. În copilărie, a locuit cu mama sa și cu cele opt mătuși ale sale. Așa că era ființa care era cel mai aproape de secretele oricărui tip de artă. Din învățăturile sale a apărut orfismul, o nouă religiei, o doctrină a mântuirii omului, a sufletului și destinului după moarte.

Cântecul său de tristețe infinită, invoca momentul morții, ca unică posibilitate de a-și revedea iubita. Menadele, care slujeau cultul zeului Dionysos, s-au îndrăgostit de poet și au reușit să-l prindă. Au intrat într-o transă stranie, l-au prins, i-au rupt hainele și i-au sfâșiat carnea. Capul separat de corp a fost aruncat în râu și dus de ape a continuat să cânte poeme extrem de triste, iar în locul în care s-a oprit, s-a ridicat un sanctuar lui Orfeu, cel reunit cu iubita lui Euridice după moarte.

Alegoriile lui Orfeu îmi amintesc că acum trăim într-un timp abandonat de muze. Nu ne mai transmitem cunoștințele prin memorarea poemelor. Nu mai învățăm ce înseamnă eroii și cum să-i deosebim de răufăcători în epopei.

Pictorii ne arată durerea mamelor de eroi sau de ticăloși, aceeași ca cea a Hecubei acum trei mii de ani. Acum, când pământul este rănit de moarte, până și soldații își cântă durerea în poezii.

Boris Gumeniuk, poetul din tranșeele Ucrainei, în 2014, își lăsa arma să se odihnească în unele momente și își spăla sufletul de moarte lăsând poezia să circule prin el.

 

Pe nepusă masă, apar pescăruși pe câmpul de luptă

Aș mai înțelege dacă ar fi ciori

pentru că ciorile dintotdeauna se hrănesc cu trupurile războinicilor,

ciorile, de altfel, nu fac nicio diferență între

carnea eroilor noștri sau a dușmanilor

nu știu dacă merită să ne supărăm pe ele pentru asta

Oricât de tare ne-ar afecta

 

Aș mai înțelege dacă ar fi porumbei

ei s-au obișnuit să ciugulească gunoiul oamenilor.

e oarecum firesc să le smulgă părul năclăit

și în craniile găurite de gloanțe

să își facă cuiburi

nu mă miră.

 

Aș mai înțelege dacă ar fi vrăbii

pur și simplu, sunt flămânde

ciripind vesel

ciugulesc din buzunarele morților

(doar întâmplător atingându-le orbitele)

rămășițe de pâine pesmeți zahăr cafea

Și tot ce mai găsesc

niște trofee de război

ce niciodată nu o să folosească celor uciși

deci pe vrăbii le mai pot înțelege

dar pe pescărușii care

zboară încolo și încoace pe câmpul de luptă

pe care zac morții

În razele soarelui care răsare și apune, nu,

Nu îi pot înțelege.

 

încerc să mă conving că penele lor sunt trandafirii de la soare,

și nu de la sânge

că numai pasărea flamingo e roz

de la cantitatea de creveți consumați

că pescărușii nu pot deveni așa de repede trandafirii

de la carnea mâncată din cei căzuți de ambele părți

(pentru a se obține un efect ornitologic de tipul ăsta

războiul ar trebui să nu se mai termine niciodată)

 

Ei zboară deasupra câmpului de luptă

ce nu va mai putea fi arat vreodată

nu se vor mai construi case pe el

nu se va semăna pâine

nu se vor naște copii

 

se învârt deasupra câmpului de luptă

căzând razant

apucând prada

și pe deasupra pozițiilor noastre zboară spre mare

deasupra noastră se ceartă

uneori își pierd captura

bucăți din trupuri omenești cad la picioare noastre

(cel mai groaznic e că nu știm

dacă sunt ale prietenilor sau ale dușmanilor)

e straniu când din cer cade brusc

la picioarele tale

câte un deget

sau câte o ureche

 

uneori îți pare

că dacă ai strânge împreună toate bucățile astea

ai putea recompune un om –

un prieten sau un dușman –

dacă ar mai fi și cine să-l învieze

 

pescărușii trandafirii –

–un coșmar al războiului-

nu aș fi vrut niciodată să-i văd

cum scapă bucăți de carne de om

din cer direct la picioarele tale.

doar n-o să te apuci acum să sapi o groapă

și să înmormântezi un deget

sau o ureche

cu atât mai mult că nici nu știi ale cui sunt

(traducerea Dumitru Crudu)

 

 

 

 

 

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button