Interviuri

Mircea Bochiș – splendida nuditate a neconvenționalului

Laura Cătălina Dragomir

Despre Mircea Bochiș „se obișnuiește să se spună”. Și asta pentru că speologia criticii cere mai mult decât calități probabile sau siguranță inchizitorială. Bochiș nu se protejează când face artă și tocmai de aici lipsa de timiditate cu care smulge moralitatea dând sens și curaj gesturilor sale.

Pentru cineva care vede recunoașterea și premiile ca pe repere nesigure, Mircea Bochiș a câștigat destule cât să poată spune că e de meserie artist. Și e atât de cunoscut cât să fie dat exemplu cât este încă în viață.

Mi-ai asistat poezia, demonstrându-mi că în spatele comodității unui volum deja publicat mai sunt încă afirmații care nu s-au făcut.

Letter-poems a fost un proiect în care ai pus lângă mine o formă de-a fi radicală care mă interesa dar de care nu mă vedeam neapărat capabilă. Mi-am privit poemele prin prisma unor evidențe descoperite abia atunci. Cum e să fii sigur pe arta unui alt artist care încă nu e sigur?

Mircea Bochiș: Nu cred că există siguranță neapărată în ceva decât dacă-l iei exemplu pe Fra Angelico [ să zicem..]. Cred totuși că după mulți ani de lucru în domeniul artei simți valoarea unui alt artist și nu ai nevoie de o confirmare din partea lui, îți este suficientă opera.

Există un comportament al operelor de artă. Ce riscă un artist care nu ascultă de normele societății?

Mircea Bochiș: Nu cred că riscă nimic pentru că oricum arta este întotdeauna cu câțiva pași înaintea societății în care se dezvoltă.

Ai fost catalogat ca inadecvat, într-atât de treaz de la perfecțiunea kitsch-acceptabilă?

Mircea Bochiș: Kitsch-ul are locul lui în societate bine definit și ar fi păcat să dispară, ar rămâne enorm de mulți oameni cu frustrări fără să aibă nicio vină.

Nu ajunge să fii entuziast să poți traversa frontiere. Cum ai învățat când să treci și când să faci popas, cum spune poetul?

Mircea Bochiș: Nu am învățat cum să trec frontierele, am așteptat să fiu lăsat să le trec trăind o mare parte din viață în comunism. Frontierele trebuiesc trecute pentru că dincolo de ele pot să te aștepte sau nu iluzii sau certitudini și nu cred că popasul este necesar. Au fost mulți care nu le-au trecut niciodată pe cele fizice ci doar pe cele a minții și le-a fost deajuns.

Nu pari ca nimeni, cum se suportă asta?

Mircea Bochiș: Nu știu cum este să fii ca cineva așa că nu am suferințe din acest punct de vedere.

Dă-mi un currículum minim care să mă ajute să înțeleg cum socializează Mircea Bochiș! Arta ta e una care învață de la viața recentă și de la lumea de dinainte. E un fel de documentare să vină la expoziții?

Mircea Bochiș: Curriculumul este ca o carte de telefon, nu cred că interesează pe cineva o carte de telefon decât în urgențe iar în cazul meu nu am observat urgențe. Nu cred că învață nimeni din viața recentă pentru că nu exista norme de învățare pentru viața recentă, poți eventual să povestești în felul tău mici întâmplări care să devină interesante pentru cei care vor fi în viitor interesați de viața de dinainte.

Operele tale nu lasă privirea să se facă lentă, un metabolism vertiginos se instalează până când și ce era clar începe să surprindă. Zi-mi să înțeleg o artă care deja încântă!

Mircea Bochiș: Dacă privind lucrările mele ceea ce era clar începe să surprindă este bine. Nu m-am gândit niciodată că o pictură sau o sculptură, sau un desen, sau un film experimental trebuie să te încânte. Pentru mine să te surprindă este suficient, pentru restul e responsabil fiecare.

Disimulăm convenționalul până la punctul de ipocrizie. Pe deasupra lumii, în ce lume îți place să trăiești?

Mircea Bochiș: Convenționalul nu este rău [cred] dar cum nu am trăit niciodată convențional nu știu cum este. Știu cum este să nu trăiești convențional și nu întotdeauna este agreabil. Ipocrizia este o stare ca o boală rea care până acum și-a găsit leacul.

Există niște beneficii ale ambiției, o eficacitate a ei. Cât trebuie să dureze ambiția unui artist?

Mircea Bochiș: Nu cred că pe un artist serios îl caracterizează ambiția. Ambiția poate să existe în sport sau în oricare domeniu în care există reguli precise și unde există instrumente de măsurat. Pentru rezultate, în artă nu există instrumente de măsură; singurul lucru pe care poți să-l faci este să lucrezi, măsurătorile le vor face alții mai târziu dacă o să fie cazul.

Eu nu sunt pictor și poate tocmai de aceea înțeleg ce se întâmplă în tablourile tale imaginându-mi. Aspir la generozitatea de a-mi explica tu căror certitudini artistice corespunzi, ce lupte conceptuale pretind să îți fie specifice?

Mircea Bochiș: Nu cred că se poate explica nimic pentru că orice explicație este o cenzură pentru cel care privește. Îl obligă să privească doar dintr-o singură direcție. Când ți-am citit poemele nu am avut nevoie de explicații, explicațiile mi le-au dat chiar poemele și m-au convins să fiu atent la ele

Se spune că apogeul trebuie întârziat. Când ai avut clar ce vrei să faci în artă? Te-ai multiplicat în discipoli?

Mircea Bochiș: Nu eu am fost cel care și-a dat seama că trebuie să fac artă ci părinții care, pentru a scăpa să desenez pe tot ce este în casă m-au dat la liceul de artă, iar apoi lucrurile au mers de la sine. Nu am discipoli pentru că sunt impredictibil și cred că un artist nu poate să aibă o linie, pentru că viața nu are o linie; schimbarea este ceva natural, este în cadrului evoluției lumii și atunci trebuie să mergi în aceeași direcție. Apogeul nu cred că există există doar sfârșitul și începutul pentru altceva.

Ești artist dar și fire practică. E rău ca un artist să știe cum funcționează lumea, să știe să factureze pentru ce creează?

Mircea Bochiș: Orice om trebuie să știe cum funcționează lumea altfel ai avea nevoie întotdeauna de cineva să-ți aprindă becul. Un artist care nu știe cum funcționează lumea nu poate să facă nimic.

Cineva spunea că una din probele că ești un artist adevărat e să nu-ți mai rămână timp să mai faci altceva. Privești munca ca pe o decizie?

Mircea Bochiș: Cred că cei care nu au timp să mai facă nimic, nu fac nimic. Cum să nu-ți mai rămână timp? Problema este că de multe ori îți rămâne prea mult…

Personajele feminine ale tablourilor tale au o componentă epică, o formă de-a ignora indignarea, care dotează cu sens existența. În ce lume au stat femeile picturii lui Bochis și ce pretinzi distribuindu-le în opera ta?

Mircea Bochiș: Întotdeauna corpul feminin poate explica stări pe care nimic altceva nu le poate explica. Nu este ușor să abordezi aceste subiecte pentru că poti aluneca extrem de ușor in derizoriu.

Te-ai scuzat vreodată de la un tablou, unde pui limita între obligații personale și profesionale?

Mircea Bochiș: Întotdeauna te scuzi când nu-ți iese ceva și incerci să eviți explicațiile. Există un echilibru între obligațiile profesionale și cele personale care se rezolvă de la sine pentru că cele profesionale sunt și personale.

Mereu ai rezervate ironii care te ajută să te susții pe propriile picioare într-o lume plină de căpetenii fals-virtuoase dispuse să lapideze. Cum scapi din fața puritanismului fiind totuși un obișnuit al succesului?

Mircea Bochiș: Nu scapi de nimic din jur, ironia poate să-ți dea această iluzie, cât despre succes îl aștept să vină cu brațele deschise și să rămână la mine în curte. Am avut mici semnale…

Acum două săptămâni am vorbit prima dată, serios, de interviu. Ca de un lucru practic care să ne preocupe pe amândoi: să te întreb, să răspunzi. Acum două săptămâni au vorbit doi oameni cărora le place ce fac. Avem interviu!

 

Related Articles

2 Comments

  1. Felicitări amândurora pentru acest interviu: artistului plastic – pentru opera sa creatoare de frumos, dar și pentru răspunsurile elevate și subtile, iar artistului cuvântului poetic – pentru răscolirea sensurilor într-un frumos vizual, inteligibil!
    Mulțumiri! 🌷

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button