Articole

Ce este o națiune?

Laura Cătălina Dragomir

Fie datorită sistemului educațional, fie datorită comunicării globale, intrăm în posesia unei idei comune despre lumea în care trăim: o planetă sferică cu continente divizate în țări. Cu toții recunoaștem forma și înțelegem rostul unei hărți politice, cu aspectul unui puzzle multicolor. Se consideră că avem conștiința de cetățean planetar când suntem capabili să localizăm pe hartă statele importante și să le numim capitalele.

Ne putem însă imagina angrenajul fără contururile naționale? În ce proporție realizăm că ceea ce percepem este o construcție mentală și nu o realitate fizică?

Hărțile sunt o reprezentare convențională, carența lor fiind exactitatea, corespondența fidelă cu realitatea. Niciuna nu poate trece drept imagine precisă a lumii fizice. Europa nu este sus așa cum nici Africa nu e situată în partea antonimic numită.

Hărțile medievale iudeo-creștine de la sfârșitul secolului al XV-lea, reprezentau Pământul orientat spre est, cu Asia deasupra și Africa la dreapta, jos, ca în acest mapamundi al lui San Severo. Scoasă din contextul explicativ imaginea nu spune nimic privitorului. Fără limpezirea adnotărilor harta pare mai curând o celulă. O reprezentare a unui gând despre lume și nu un document cu și de utilitate.

Inclusiv termenul „orientare”, parte integrantă a oricărei definiții relaționate cu poziționarea geografică provine de fapt din cel de „orient”, observație menită să reformuleze ideea noastră anterioară. Pământul medieval „stătea cu fața spre soare” , nordul fiind retrogradat din pozițiile de superioritate pentru că de aici veneau frigul și întunericul și supraviețuirea presupunea efort fizic crescut.

Jumătate de mileniu mai târziu de la apariția hărții lui Beato de San Severo, pământul fotografiat de misiunea Apolo 17 prezenta Polul Sud al planetei în partea superioară a imaginii dar cu toate acestea materialul s-a publicat, în majoritatea cazurilor, întors, pentru a evita astfel un contact vizual ce putea provoca nervozitate, chiar vertij publicului receptor. O hartă cu Polul Nord situat acolo unde așteptările ochilor noștri sunt altele ne dă lumea peste cap. Asociem Nordul cu bogăția, cu siguranța, și sudul cu prețurile mici, altitudinea joasă, căldura, instabilitatea, lipsa de securitate. Este vorba despre conceptul de părtinire „nord-sud”, o înrădăcinată prejudecată culturală. Lumea ca dihotomie identifica Nordul cu superioritatea. Suntem călăuziți spre țelurile noastre de către Steaua Polară.

În realitate se tratează doar despre reprezentări mentale. Reperele cardinale, așa cum și cel al centrului lumii, au valoare simbolică. Documentarea ne arată că există hărți ce pun America în mijloc, tăind Asia în două. Altele au Israelul în centru. Au existat hărți în care Uniunea Sovietică era poziționată așa cum definiția înțelepciunii populare numește punctul cel mai important ca fiind „buricul pământului”.

Lucrul cu geometria ne demonstrează că e imposibil să desenezi cu exactitate o sferă într-un plan.

Hărțile actualității noastre, cele folosite în clase, la orele de geografie, se bazează pe o proiecție, proiecția Mercator.

Scopul lui Mercator a fost să păstreze drepte liniile de navigație. Restul era secundar. Groenlanda, de pildă, apare de opt ori mai mare, aproape cât toată America de Sud. Europa este dublă ca mărime etc.

Hărțile concepute pe proiecția Mercator au construit o imagine mentală în care lumea albă, dominantă, Europa, Statele Unite, Rusia, sunt poziționate sus, ceea ce implică superioritate.

Azi se știe că modelele mentale nu se potrivesc realității și, cu toate acestea, felul nostru de a vedea lumea are consecințe politice.

Exemplul citat cu fotografie e o replică parodică, o hartă în care continentele sunt deformate în funcție de bogăția fiecărei țări.

Schema noastră geografică mentală este una eurocentristă, cu un Sud ce nu poate ocupa partea superioară a hărții. Coincidență sau nu, emisfera sudică găzduiește aproape toată lumea a treia. Sudul – cu trei sferturi din populația lumii – are acces însă doar la o cincime din veniturile mondiale.

Pentru a combate imaginea dezavantajoasă pe care Australia o ocupă în cartografierea Mercator au apărut planșele „upside down”. Privitorul obișnuit se găsește într-o penurie de repere și are nevoie de câteva secunde pentru a se poziționa.

Așa cum lumea este o reprezentare mentală debilitată în exactitatea ei și în continuă transformare, multe alte noțiuni definitorii se găsesc în situații echivalente. Inclusiv pentru persoanele instruite reprezentarea aceasta nu este ancorată, în integralitatea sa, în probitatea științifică.

Oamenii sunt mereu în căutare de etichete care să separe grupurile pe criteriul noi și ceilalți. Religia este unul dintre cele mai vechi motive de uniune și de asemenea de război pentru a impune viziunea asupra lumii.

Fotbalul, muzica, politica, orice tip de preferințe poate sta la baza formării unor grupuri sociale. Dar națiunea se supune altor legi. Dincolo de adoptarea emigranților, de obicei, membrii unei națiuni nu aderă la acest grup din convingere. Se nasc în el.

De-a lungul secolului al XX-lea populația planetei a tributat cu numere considerabile de vieți în numele acestei idei. Vorbim de două conflagrații intercontinentale. În plus, după cel de-al doilea război mondial fiecare revoluţie s-a definit în termeni naţionali: Republica Populară Chineză, Republica Socialistă Vietnameză, revoluția cubaneză şi aşa mai departe. Acesta este unul dintre motivele pentru care este atât de important să înțelegem ce este o națiune și să identificăm cu claritate tendința umanității de a se împărți în grupuri diferite și adesea, în conflict.

Ideea de națiune este motorul epocii moderne.

În timpul imperiilor, începând cu epoca medievală și ajungând până la revoluția liberală din secolul al XVIII-lea, se vorbea despre locul nașterii individului, despre limbă, dar fără ca aceste aspecte să fie conectate vreodată vreunui fior național. Individul se circumscria mai curând unui spațiu religios. Sursele istorice scrise sunt îndeajuns de variate și consistente pentru a sprijini această teorie. De pildă, în secolul al XV-lea pentru un membru al casei de York era mai importantă ca identitate apartenența. Casa Lancaster nu era văzută ca formată din conaționali, ci din inamici. Războiul celor două Roze, pentru tronul Imperiului, era mai important decât ceea ce aveau în comun. Simbolul Rozei Roșii sau Rozei Albe era ca însemnătate înaintea unui posibil simbol național.

Datorită lui Miguel de Cervantes știm că la începutul secolului al XVII-lea, reprezentarea mentală a lumii spaniolilor era influențată majoritar de romanele cavalerești cu a lor componentă romantică. Să fii cavaler al creștinătății era în realitate suprema aspirație, de aici popularitatea operei în acel timp.

Don Quijote este cartea cea mai tradusă, imediat după Biblie. Și știm că imaginarul acestor două cărți definește o epocă foarte diferită de a noastră.

În timpul Renașterii, omul capătă conștiința propriei sale individualități, a rolului jucat pe scena lumii. Dar nu are și conștiința apartenenței la o națiune. Personajele epocii, de la cele shakespeariene, la cele ale lui Cervantes, ne arată foarte clar evoluția imaginii mentale a lumii, din Antichitate și până în prezentul scrierilor în cauză.

Europa se vedea pe sine ca teritoriu creștin și aceasta era identitatea cea mai importantă.

Pe teritoriul actualei Românii, situația se prezintă în parametrii identici spațiului larg european.

În ciuda literaturii patriotice consumate, mai ales în cazul unei copilării petrecute înainte de 1989, în realitate, ideea de națiune nu exista nici pe vremea lui Ștefan cel Mare, nici măcar pe vremea lui Mihai Viteazul, unificatorul. Oamenii își apărau pământul la ordinul conducătorilor lor, fără să aibă opțiunea alegerilor. Ceea ce îi însuflețea cu adevărat, dincolo de protejarea siguranței familiilor era sentimentul de apartenență religioasă. Cavalerii creștinătății luptau împotriva necredincioșilor, fie numindu-se ei triburi tătare sau oșteni ai Imperiul Otoman, apărându-și atât viețile, cât și ideea de salvare post mortem, de existența veșnică. Viziunea prezentă asupra trecutului României este deplin influențată de modelul mental implantat în societate în timpul comunismului. Așa cum ni se prezenta istoria părea că mereu românii s-au simțit români, dar circumstanțele i-au împiedicat să se manifeste. Aceasta este de fapt seducatoarea viziune a naționalismului comunist românesc asupra societății noastre, viziune care a rescris istoria pentru marea majoritatea a populației

Încă de mici modelul nostru mental a fost construit în așa fel încât să vedem cum națiunea se structurează începând cu Traian și Decebal, încărcându-se de conștiința socială și evoluând firesc spre poporul român din timpul lui Nicolae Ceaușescu. Exact cum la biologie învățăm că celulele se unesc formând organisme care evoluează până la omul modern. Viziunea era atrăgătoare, părea să aibă logică și bază științifică, dar această perspectivă istorică este o deformare a realității având ca scop obținerea Omului Nou și aderarea la această imagine.

Prezentul ajustează mereu povestirea trecutului în funcție de ce imagine mentală a lumii dorește să promoveze. Trecând de la o țară la alta, perspectivele istorice asupra evenimentelor se schimbă. Serbia și Austria nu văd la fel asasinatul ducelui Franz Ferdinand și izbucnirea primului Război Mondial. După cum România și Rusia nu au aceeași viziune când se vorbește de ocuparea Basarabiei și obligația României de a intra în al doilea Război Mondial în tabăra opusă, pentru a recupera teritoriul național ocupat.

Istoria este doar punctul de vedere al prezentului asupra trecutului.

Este importantă diferențierea conceptelor de stat, grup etnic, națiune și naționalism. Există o dezbatere continuă asupra originii și vechimii ideii de națiune. Dar manifestarea politică a identității naționale sub forma de naționalism este larg acceptată ca un concept relativ modern.

Definiții, etichete, teorii. Nici adunându-le și cunoscându-le pe toate cele importante, nu devine ușor de limpezit conceptual sensul unui termen ca națiune. Se pare că în momentul în care învățații timpului se pun de acord, perspectiva societății se schimbă. Anumite trăsături sunt constante de-a lungul timpului, dar altele par greu de definit, de prins, amintind de vechile dezbateri cărturărești despre natura sufletului. Conceptul de națiune are „un suflet”, un aspect inefabil ce se schimbă odată cu societatea. Și trecând în revistă sensurile termenului, e ca și cum am pune o oglindă metaforică în fața societății și am vedea reflectările ei succesive. Cercetătorul trebuie să se străduiască să fie imun la partea emoțională a ideii de națiune și naționalism, atât de seducătoare uneori, mai ales grație artiștilor scriitori, și să călătorească printre studii precum marinarii lui Ulise, cu urechile astupate de ceara de albine, pentru a nu cădea pradă cântecului sirenelor. Abia după dominarea perfectă a mecanismului funcționării ideologiei naționaliste, se poate citi fără pericol orice creație literară aparținând acestei categorii, oricât de bună, fără teama de a fi prins în mrejele mesajului și cu șanse de a obține o viziune obiectivă asupra fenomenului.

Este importantă diferențierea conceptelor de stat, națiune și grup etnic. Termenul de națiune este probabil unul dintre cele mai evazive din știința politică. Deși este adevărat că putem face o clasificare a diferitelor perspective din care se lucrează cu acest concept. Nu există niciun model teoretic care să cuprindă toate manifestările. Complexitatea termenului împinge fiecare cercetător, în cadrul propriilor parametri, să opteze pentru o definiție în funcție de interese.

Cel mai corect este să trecem în revistă și să analizăm cele cinci curente de gândire ce tratează fenomenul. Primordialismul și etnosimbolismul pot fi grupate sub rubrica teoriilor etniei perene, deoarece consideră că etnia este o trăsătură permanentă a omenirii care precedă perioada modernă. Lor li se adaugă viziunea modernistă, cea instrumentalistă și cea perenialistă.

Definirea tradițională, cea a primordialiștilor, este baza oricărui discurs naționalist și asociază ideea de națiune cu cea de identitate a unui grup bazată pe etnie, limbă, apartenență geografică, cultură, istorie și religie.

Deși acesta poate fi cazul unor națiuni, nici una dintre trăsături nu este absolut generală și nu rezistă unei probe minime, cum se demonstrează în continuare.

A echivala în ziua de azi o națiune cu o etnie ori cu o rasă, este o eroare intelectuală și morală, este baza purificării etnice. Este evident că o nație pură din punct de vedere etnic nu a existat și nu poate exista.

Limba nu definește o națiune. Aproape întreg continentul America de Sud este locuit de vorbitori oficiali de limbă spaniolă și în niciun caz nu sunt membrii ai aceleiași națiuni. Canada e parte din țările ce nu au o limbă proprie. Puțin peste jumătate sunt anglofoni, restul vorbesc franceza. Cu toate astea, e clar că există o națiune canadiană, că teritoriul Canadei nu e locuit de englezi și francezi.

Fragmentarea continuă a Orientului Apropiat – prin faptul că nu a existat niciun succes în crearea unei națiuni pan-arabe – este semnul că lingvistica nu este suficientă pentru a defini o națiune și, în ciuda legăturii instituționale comune cu trecutul colonial al regiunii nu a existat o uniune semnificativă dincolo de Liga Statelor Arabe.

Există națiuni ce nu pot fi atașate unui teritoriu geografic, precum populații nomade de kurzi sau de romi. În zone de graniță, națiuni diferite pot avea o cultură comună sub multe aspecte.

Cultura este un criteriu mult prea amplu, ambiguu și general, ca în următorul fragment dintr-un roman de Milan Kundera, în care un personaj încearcă să-și definească ideea de națiune:

„Dar o dată pe trotuar, ea și-a spus: la urma urmei, de ce ar trebui să frecventez cehi? Ce avea ea în comun cu ei? Un peisaj? Dacă i-ar fi întrebat ce însemna Boemia pentru ei, acel cuvânt ar fi dat naștere înaintea ochilor lor a imagini fracturate, lipsite de orice unitate. Sau cultura? Dar ce este asta? Dvořák și Janaček? Da, dar dacă un ceh nu-i place muzica? Dintr-o singură lovitură, identitatea cehă nu este nimic mai mult decât aerul. Sau marile personalități. Jan Hus. Acești oameni nu au citit niciodată un rând din cărțile lui. Singurul lucru pe care l-au putut înțelege în unanimitate erau flăcările, gloria flăcărilor în care a devenit, astfel încât esența sufletului ceh, crezând Sabina, nu era nimic altceva decât cenușă, nimic mai mult. Acești oameni nu aveau nimic în comun altceva decât înfrângerea și reproșurile pe care le adresau unii altora.” (din romanul Insuportabila uşurătate a ființei – de Kundera, Milan )

Istoria unei națiuni este un discurs construit ce se reface, se explică și se alimentează din perspectiva prezentului, așa că este în permanență afectată de intenționalitatea autorilor respectivului discurs. Iar religia a încetat de foarte mult timp să fie un aspect în definirea unei națiuni, dat fiind că majoritatea statelor sunt multiconfesionale și de asemenea există un număr mare de persoane ce trăiesc în afara oricărui cult religios. Și pentru a da un exemplu concret, lansez întrebarea: cine e mai indian? Musulmanul? Hinduistul? Budistul? Jainistul? Crestinul? Sikkistul?

În momentul în care se acordă un timp de reflecție pe această temă, este evident că vorbim despre un concept ce înglobează mai multă arbitrarietate și artificialitate decât ne-am aștepta inițial. Viziunea primordialistă încearcă să doteze ideea de națiune cu trăsături obiective, capabile să susțină identitatea unui grup social. Dar așa cum am văzut nu rezistă unei probe minime. Așa că, în loc să dăm o definiție a națiunii, putem inversa operația și defini în mod obiectiv școala primordialistă.

Primordialismul este perspectiva pe care naționalismul o are despre rădăcinile unei națiuni, bazând-o pe sentimente timpurii, „primordiale”, cum ar fi nașterea într-o anumită comunitate religioasă, vorbirea unei anumite limbi sau participarea la anumite tradiții și ritualuri. Această concepție culturală sau naturalistă implică faptul că națiunea, sau o formă timpurie a națiunii, este veche și, prin urmare, o parte naturală a experienței umane. Primordialismul este cel mai adesea asociat cu legăturile etnice și, prin urmare, cu naționalismul predominant etnic. Aceste atașamente se simt naturale pentru individ, și un caracter „spiritual” ce oferă o bază pentru „afinitatea” timpurie cu alții ce au o baza similară.

Unii primordialiști acceptă că termenul de națiune este relativ nou, dar pun bazele lui cu mii de ani în urmă. De pildă, Platon și Aristotel au împărțit omenirea între eleni și bárbaroi, termen dedicat popoarelor barbare din Asia Mică. Grecul bárbaros poate avea originea într-o denumire a vorbirii străine a popoarelor din Asia Mică, care era de neînțeles pentru eleni. Ïn urma războaielor grecești cu Persia, a dobândit un sens disprețuitor care continuă până astăzi. Mai mult, în prezentarea republicii ideale, Platon a descris o înrudire care îi leagă toți cei născuți ca eleni, ca și cum ar fi fost toți membrii aceleiași mari familii. În consecință, el credea că barbarii erau nu numai străini pentru eleni, ci și dușmanii lor prin natură. Aici avem un sâmbure al conceptului primordialist de națiune. Platon a folosit termenul génos pentru a se referi la această familiaritate care îi leagă împreună pe toți cei născuți ca eleni. Aceste societăți antice sunt desemnate de termeni precum grecescul génos și și similar, ebraicul gôy.

Conceptul primordialist dă de înțeles că indivizii au avut tot timpul chemarea de a se uni și a forma o națiune într-un loc bine delimitat, cu cei de același „neam”. Indivizii ar fi asemănători unor celule ce simt un impuls irezistibil de a forma organisme pluricelulare pe criterii aparent obiective. Imperiile ar fi forțat indivizii să frâneze un timp această pornire naturală, până când ei au avut în sfârșit ocazia să întemeieze state naționale pe criterii identitare (bazate pe etnie, limbă, geografie, cultură, istorie, religie). Se apelează deci la o idee de proiect comun bazat pe un soi de coeziune socială, de fraternitate. Această idee se poate urmări cu claritate până în timpurile Romantismului German. De asemenea e folosit ca justificare în cazuri de epurare etnică de-a lungul istoriei. „Primordialismul presupune identitatea etnică ca fiind fixă, odată ce este construită”. Centrarea primordialiștilor pe ideea de etnie le aduce reproșurile celorlalte curente de gândire. Națiunea ca esență permanentă existentă într-un fel straniu în inconștientul colectiv e prezentată ca anterioară comunităților umane. Deci națiunea este situată ca o realitate imanentă, inevitabilă, bazată mai mult pe voință, pe identitatea colectivului. Această națiune fundamentalistă a încurajat majoritatea mișcărilor naționaliste.

Deci se poate afirma fără ezitare că primordialismul este curentul de gândire ce alimentează naționalismul. Mulți folosesc în mod greșit termenul naționalism ca sinonim pentru națiune. Naționalismul se referă la un set de credințe despre națiune.

Am optat aici pentru poziția istoricului José Álvarez Junco, care subliniază ca ideea centrală a naționalismului primordialist este plasarea originii națiunii în illo tempore, construind o geneză mitologică: „Naționalismele vor ca popoarele lor să existe de la originea timpurilor.” După Álvarez Junco, se pot distinge următoarele definiții ale naționalismului:

În primul rând, numim naționalism sentimentul de identificare al indivizilor cu comunitățile în care s-au născut.

În al doilea rând, naționalismul se referă la doctrina sau principiul politic conform căruia fiecare popor sau națiune are dreptul de a exercita o putere suverană asupra teritoriului în care trăiește; ceea ce înseamnă, în practică, că fiecare identitate culturală trebuie să corespundă unui stat independent și că statele sunt legitime doar dacă sunt adaptate la realitățile etnice anterioare.

În cele din urmă, se definește ca naționalism viziunea realității pe care se bazează toate cele de mai sus, adică credința că ființele umane sunt grupate în entități colective, stabile în timp și diferențiate una de cealaltă, atât prin trăsăturile lor culturale, cât și prin caracteristicile psihologice și etice ale indivizilor care le compun.

Adaug că una din caracteristicile naționalismului este, așa cum a observat Benedict Anderson, este paradoxala disproporție între enorma sa forță practică și politică și lipsa sa de consistență teoretică. Gândirea naționalistă nu a produs niciun teoretician comparabil ca nivel cu Marx sau Tocqueville. Mulți din gânditorii actuali ce acordă atenție fenomenului, consideră primordialismul mai aproape de a fi o ideologie decât o teorie.

Instrumentalismul, în filosofie, este o doctrină ce afirmă că teoriile științifice nu sunt descrieri adevărate ale unei realități, ci instrumente care ne permit să structurăm și să interpretăm lumea observabilă. În științele sociale, în mod similar, instrumentalismul este o doctrină ce afirmă că ideile pot fi explicate în principal prin folosirea de către beneficiarii lor, mai degrabă decât prin reprezentarea corectă a adevărului sau a realității. Teoriile instrumentaliste ale naționalismului se împart în trei categorii, fiecare dintre ele ignorandu-le pe celelalte. Este vorba de un instrumentalism socio-biologic, individualist și sociologic.

Pentru instrumentaliștii de tip socio-biologic, națiunile sunt familii extinse iar naționalismul este o formă de identificare etnică, o credință motivată de grup-interes, similară cu xenofobia. (Pierre van den Berghe, 1981). Oamenii ar fi biologic înclinați spre nepotism, spre favorizarea propriei lor rude. Acest curent este integrat uneori în curentul primordialist.

Teoreticienii din cadrul tradiției instrumentalismului individualist propun modelul ideal al unei persoane raționale, motivată de interesul propriu, capabilă de previziuni pe termen lung, pentru care naționalismul este un bun colectiv, ce servește indivizilor să participe la viața cetății într-un calcul cost-beneficiu.

Instrumentalismul sociologic este practicat de către o serie de teoreticieni, printre care mulți marxisti, care susțin că naționalismul este utilizat de către clasele conducătoare ce manipulează masele folosind un sistem bazat pe credință, cultură, tradiții. În viziunea lui Eric Hobsbawm, exact așa cum o persoană instruită nu poate fi superstițioasă, la fel, nu poate fi nici naționalistă. Paul Brass ilustrează această teorie cu utilizarea diferențelor culturale și lingvistice din sânul populației indiene, de către coalițiile diverselor partide politice. Conflictul de clasă este considerat net superior conflictului etnic.

Poziția lui Brass trebuie diferențiată de un curent mai puternic al teoriei elitelor care susține că elitele construiesc și apoi folosesc și abuzează de identitățile naționale. Prin urmare, identitățile naționale nu sunt autentice. Se vorbește de o falsă conștientizare.

Exemplul cel mai potrivit ar fi conflictul israeliano-palestinian, în care națiunile arabe din zonă, pe de o parte, și cea israeliană pe de alta, folosesc în propriul interes o narativă referitoare la palestinieni. Propaganda părților implicate în conflict merge de la a prezenta Palestina pe de o parte, ca un grup ce nu are o identitate națională proprie, al cărei mit național apare numai după formarea statului israelian, și pe de alta, face din posibila națiune palestiniană un simbol al rezistenței împotriva ocupației iudaice, motiv de război etnic și religios pentru toate celelalte națiuni ce se consideră înrudite și chiar motiv de polarizare a planetei. Tradiția instaurată în timpul războiului rece este ca ideologiile de dreapta să sprijine Israelul, iar cele de influență marxistă să fie de partea Palestinei.

Instrumentaliștii explică mobilizarea maselor de către elitele naționaliste, în special în timpul campaniilor separatiste, pe baza manipulării simbolurilor emoționale, folosind mai ales elementele primordiale (religie, limbă, etc.). Deja se merge până acolo că în Europa, un individ de rasă albă ce poartă la gât o eșarfă tradițională palestiniană, kufiya, este identificat în primul rând ca activist de stânga și abia apoi ca probabil partizan al cauzei palestinienne. Acesta este un alt exemplu de schimbare a conotației unui element simbolic național, asemănătoare cu cea petrecută cu steagul USA în misiunile Apollo pe lună.

Yasir Arafat, liderul palestinian, a convertit kufiya în marca sa. În Palestina, eșarfa tradițională este simbolul refuzului păcii, al luptei eterne contra Israelului. În anii șaizeci, în Europa și SUA a ajuns să fie simbol al opoziției față de războiul din Vietnam.

Una din cele mai curioase imagini este cea a papei Benedict XVI în Bethlehem, în 2009, proclamându-se susținător al independenței palestiniene. Pe cap liderul bisericii catolice poartă o kipá evreiască albă. Toată lumea mulțumită cu combinatia de simboluri? S-a zis că aceasta era intenția.

În statele comuniste, kufiya palestiniană simboliza apartenența la Internaționala Socialistă. Kuffiya palestiniană devine un element al uniformei cotidiene a activismului de stânga.

 

În imagine, Hugo Chavez liderul Venezuelei

 

 

 

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button