Traduceri

Andrea Espadav, în traducerea Laurei Cătălina Dragomir

Andrea Espadav este poetă de origine spaniolă, care locuiește actualmente în Portugalia

***

înainte îi aveam frica poeziei

apariție aproape niciodată așteptată

care venea

mă asalta, mă invada

dar care nu se infuria niciodată

când nu îi dădeam ascultare

ingenioasă, aproape mereu,

mie îmi lăsa percepția realității prin ochii ei

-această realitate necuprinsă, îmi spunea,

nu e cum privirea ți-o vede

sau poate da

cum ea te privește

cu ce gest imprevizibil

tu o vei primi.

 

mărturisesc,

uneori, nu îi dădeam ascultare

nu suferi dacă nu placi

niciodată nu te lăsa învinsă zicea.

eu mereu îți voi fi apărare, adapost și refugiu

fidelă îți voi sta companie

 

să nu îți fie furie

de mă invoci și n-apar

sunt arma rebelă

amorul amanților nebuni

vis de suflete rătăcitoare.

 

singuraticii mie îmi cer

din ale mele monede împrumut

și cerșetorul

câteodată

în versuri triste își ia alinare

dar săracă sunt

atâta de săracă sunt

și marii bogați mă cheamă

negoțuri să facem din Tot ce eu nu posed.

 

noapte de noapte îmi roagă

ne dați pe față, uneori nemiloși

peste tot nefiind

regasită-s în tot.

 

dar când apar 

dă-mi voce

chiar de înceată, un susur

nu lăsa să mă sting

sunt râu

poartă-mă in mare

singură nu știu a plânge

 

lacrimă de aur

pe obrazul rudelor Morții

viața mi-a dat aceste aripi 

să văd totul diferit

de cum văd păsări și elicoptere

trecătoare

și aceste vulpi.

 

nu mă uita

în tine locuiesc

sunt în tot ce tu nu atingi

și-n ce mângâi cu trupul și ignori.

 

ce-i important cunosc

și niciodată nu-i ce tu ai crede

 

sunt minte și corp

toate astea și dincolo de ele

la puteri infinite

unde ochii încă nu știu a privi

dar, orbiți de firava lumină

își intuiesc pupilele

iluminate

fără a fi, mai mult de-un moment

pentru totdeauna orbiți.

***

Textul original

Antes tenía miedo de la poesía

aparición casi siempre inesperada

que venía,

me asaltaba e invadía

pero no se enfadaba nunca

cuando desobedecía.

 

Se las ingeniaba casi siempre

para dejarme a recado

las cosas de la realidad

como ella las percibía.

-Esta realidad inabarcable,

me decía,

no es tanto como tú la miras

pero tal vez sí

como ella te mira a ti

y con qué impredecible gesto

tú lo recibas.

 

Yo a veces,

confieso,

no atendía.

 

No te ofendas si no gustas

jamás te des por vencida

 

estaré siempre al acecho,

vigilancia y cobijo,

seré tu fiel compañía.

 

Tampoco te enfades

si me invocas y no aparezco

soy arma de rebeldía

amor de locos amantes

sueño de almas errantes.

Solitarios me piden siempre

que les preste unas monedas

y el mendigo

a veces

en tristes versos se consuela

pero soy tan pobre

¡tan pobre!

que los grandes ricos me llaman

para hacer los negocios con Todo

lo que no poseo.

Todas las noches me rezan con disimulo

y otras sin piedad

mas no soy omnipresente

aunque esté en todo lugar

Eso sí

si aparezco dame voz

aunque sea leve, un susurrar

no dejes que me apague

(soy como el rio

 

has de llevarme al mar)

porque yo sola no sé llorar.

 

Soy la lágrima de oro

que derraman por su rostro

los familiares de la muerte.

La vida me ha dado estas alas

para ver todo diferente

a las aves y helicópteros

transeúntes y esos zorros.

 

No te olvides de mí,

pues te habito.

Estoy en todo lo que no tocas

y en lo que roza tu figura e ignora.

Conozco todo lo importante

y nunca es lo que tú te piensas.

Soy cuerpo y soy mente,

todo eso y más allá

elevado a potencias infinitas

donde los ojos no saben aún mirar

pero cegados por esa tenue luz

intuyen sus pupilas

que se han iluminado

sin ser no más que un instante,

eternamente, cegados.

 

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button