GânduriInterviuri

O formă de fericire: independentă pentru mine și mamă pentru Amira

Interviu realizat de Adelina Constantin

1. Spune-ne câteva cuvinte despre tine, cine e Laura Cătălina Dragomir? Dacă vrei să ne vorbești puțin despre ce studii ai, ce ai publicat până acum, la ce premii ai aspirat (și pe care dintre acestea ai reușit să le obții) și ce proiecte de viitor ai.

Laura Cătălina Dragomir: Eu, în toți anii care au trecut de când m-am hotărât să rămân în Spania (și sunt vreo 14), nu am făcut altceva decât să caut motive să cred că viața mea mai merită trăită. Asta ca să vezi că mă apropii cu mărturisiri în registru amplu. Continui să cred că, în România, aș fi fost ziaristă și că aș fi scris mai mult decât acum. Mereu am vrut să fac asta. Nu „m-am născut” omul vieții pe care o am acum. Înțeleg însă că sunt independentă pentru mine și mamă pentru Amira. E și asta o formă de a vedea fericirea.

2. Când și sub ce imbold ai început să scrii? Din ce am observat, de multe ori poezia e considerată o terapie, iar scriitorul un fel de individ neadaptat la epoca în care trăiește sau chiar un nebun. Ești de acord cu această perspectivă, adică trebuie să fii nefericit ca să scrii? Sau consideri că literatura e un mod de viață, e ceva rezultat din preaplinul sufletesc, care nu se mulțumește cu realitatea?

Laura Cătălina Dragomir: Am crescut într-o familie de profesori de limbă română, oameni pentru care literatura era creație „depurată” și care, deși îi înțelegeau pe cei care aspiră să fie adecvați ei, considerau că scrisul nu poate fi dus de oricine. Așa că m-au învățat că înainte de a trece la el e indicat să știi să folosești așa cum se cuvine lectura. S-au limitat să-mi arate că aceasta nu poate fi niciodată un deranj și că e posibil ca oamenii să fie chiar mai mult egali prin cultură decât prin naștere. N-am încercat să dau nume primelor mele materiale literare. Au fost o manieră de-a aborda decizii de viață. Așa cum nu am căutat o justificare pentru scrisul meu, nu știu de câte ori a fost entuziasm, de câte ori ură. Mă ofer scrisului fără să îmi fie clar unde vom ajunge. Sunt un poet pentru care nu e important ca totul să se potrivească.

3. Cum reușești să îmbini cu succes profesia, viața personală și obligațiile cotidiene cu studiul? Și cum comentezi, apropo de asta, dificultatea de a fi femeie – scriitor?

 

Laura Cătălina Dragomir: Sunt mult mai multe femei scriitoare decât ne gândim. Ceea ce s-a schimbat, în ultima perioadă, e că ele au ales să se expună la un alt nivel și asta s-a tradus în apariția unei generații care poate părea gălăgioasa dar care e doar una nedispusa să piardă timpul, vrea să obțină public și recunoaștere Acum. Dacă societatea renunță să lupte pentru tine, nu trebuie să ai nicio problemă în a o face tu.

4. Literatura trebuie să fie livrescă, să simțim acele trimiteri subtile la marile opere, completându-le și depășindu-le, sau e suficient să fie o radiografie a cotidianului?

Laura Cătălina Dragomir: Realitatea nu lasă singuri poeții. Nu mereu ne place dar protejarea de mediu ne-ar face să scriem imagini „și atât”.

5. În epoca asta mult prea grăbită, în care valorile răzbat tot mai greu și toată lumea scrie, nimeni nu mai citește (sau prea puțini), pentru cine mai scriem, și pentru cine scrie în general un autor, având în vedere că publicul de multe ori nu este, să spunem, prea bine pregătit pentru a înțelege toate subtilitățile și trimiterile unei opere?

Laura Cătălina Dragomir: Continui să cred că publicul funcționează, chiar dacă există și lucruri care se pot face mai bine. Prefer să fiu generoasă și dedicată oamenilor care citesc. Lectorii se pot contagia de la implicarea autorilor și pot începe să își pună în față tot mai multe cărți.

6. Poet genuin sau construit? Poți scrie bine dacă nu ai parcurs, în mare, toată literatura?

Laura Cătălina Dragomir: Literatura iubește autonomia cui nu umblă să îndeplinească norme deja stabilite. Merită să scriem pentru a vedea, pe urmă, dacă a fost cu rost. Eu n-am absolvit Filologie, ceea ce nu mă împiedică să merg repede în poezie. Scrisul e o capacitate de care te apropii sau nu.

Poezia mea are vreo 30 de ani. A existat nivelul „pentru mine” și există nivelul „pentru public”. Trei volume îmi poartă semnătura, unul bilingv român-spaniol „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate”. Dar nu imi place să mă măsor după acest criteriu. Vreau să fac poezie tot mai bine. Este o responsabilitate la care nu mă gândeam cu niște ani în urmă. De ceva timp, mă surprind manevrând planuri de viitor. Romane, în română și spaniolă, poeme în proză.

7. Ce autori urmărești în general pe facebook și care au fost scriitorii de căpătâi din literatura română și universală, în viziunea ta?

Laura Cătălina Dragomir: Îmi va fi dificil să supraviețuiesc după, glumesc (știi că girez două rubrici culturale la publicațiile online „Gazeta de Spania” și „RoBarna”), dar dau numele: Petreu, Mureșan, Nimigean, Vancu. Există mulți poeți buni, enumerarea de mai sus a preferințelor însemnând doar că există autori pe care îi văd ca pe o specie de promisiune de siguranță calitativă. În general, evit genul acesta de întrebări, nu imi place să explic ce am citit și citesc, când fac greșeli sau o nimeresc cu autori sau opere vreau să o știe numai pielea mea și să nu se transforme în celebrele „recomandări de lectură”. Poeții cărora le-am dat cu nemiluita timp au fost Teresa de Ávila si San Juan de la Cruz.

8. Câteva cuvinte despre comunism, dacă l-ai prins în țară și cum vezi faptul că, de atât timp, crimele sale încă nu sunt pedepsite, ne complacem în comoditatea noastră, trecem cu vederea că nu avem lucrări de referință perfect credibile.

Laura Cătălina Dragomir: Jared Diamond, celebrul creator al psihoterapiei pentru națiuni, vorbea despre existenta „identităților anterioare”, identitatea comunistă a României trebuie acceptată și privită din perspectiva evaluării de țară și a evaluării individuale. Responsabilitatea face bine, e o formă de-a porni cum trebuie lucrurile. Gestiunea comunismului e necesar să implice onestitate și analiză flexibilă. Am putea astfel avea plăcuta surpriză a revigorării progresive a identității. Deocamdată însă, cunoaștem mai multe ca în ’89 despre ce a însemnat comunismul (la nivel de populație mă refer), dar nu știu și dacă am învățat mai multe.

9. Ca încheiere, dacă este ceva ce ai vrea să ne povestești și nu am cuprins în întrebări.

Laura Cătălina Dragomir: Cȃnd eram mică, România nu făcea niciodată nimic rău . O prodigioasă convingere era să-mi arăt țara consacrând-o ca model puținelor prietene „străine”, din Basarabia și democrata Germanie, cu care-mi scriam într-o rezonabilă limbă rusă pionerească. Aplombul, deloc accidental, era o dragoste care credea în certitudinile ei. Abia mult mai târziu, când istoria de manual deja nici nu mă mai liniștea și nici argumentația amintirilor, multe și cărora nu știam nici ce să le spun, nu dădea, am început normalizarea României. Îi rămăsesem solidară, eram bună cu ea, chiar dacă uneori simțeam nevoia să pun câteva palme de loc între noi ca să nu văd tot, ca să nu știu tot. Țările n-au nimic rău, ce să zic, fiică-mea îmi spune că justific și înțeleg mult prea repede, că realitatea pentru mine e ca o casă de bună în care intru desculță ca să nu murdăresc. Copiii de când eram eu copil nu se certau cu ce aveau împrejur. Probabil de asta îmi e dor chiar și acum când am propriile mele indignări. Probabil de asta am încă încredere. Anii au trecut și România nu-mi mai e necesară, aș putea, delicată cu patriotismul și cu ecologia (împreună), să pun în câteva cutii de carton martiri și trădători, și să-i las pe mâinile oricui altcuiva ar vrea. Doar că țările, odată iubite, nu mai pot fi doar evocate. Uneori, și ce convingător e sângele când vrea, pot fi și demonstrate. Ție, din nou și altfel. Alor tăi, de dinainte și de acum. Alor celorlalți, care dacă nu o cunosc pot începe s-o facă. Nu poți fi vinovat de o țară și asta sperie. Pentru că greșelile nu se reduc la naționalitate ci la comportamente proprii. Mi-ar plăcea ca vorbind despre România să mă simt bine. Să stau lângă fiica mea care să mă întrebe, așa cum fac cei din generația ei – cu o lipsă a frecvenței respectului scorțos – , cu ce argumente îmi susțin orgoliul și scrisul cu diacritice și eu să îi spun că ortografia e dintre certitudinile unui popor chiar și atunci când e greu de explicat și ea să-mi răspundă că niciodată nu i-a fost rușine să meargă la școală româncă și să se întoarcă tot așa, că e ca atunci când nu se face primăvară de tot dar tu simți și îți pui pantaloni scurți și oamenii râd până când încet ajung să te înțeleagă și să te știe tocmai pentru că ești ca tine și nu ca ei.

Mulțumesc frumos pentru bunăvoință și sper să mai avem ocazia să discutăm! Mult succes în tot ce îți propui!

 

 

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button