Articole

Violența de gen și limbajul sexist în muzică și cinematografie

Prezentul poartă amprenta unor schimbări sociale puternice. În astfel de timpuri, confuziile sunt inerente. Dată și rapiditatea comunicării în internet, te poți ciocni zilnic de astfel de manifestări.

Când vorbim despre violentă de gen (gender violence) în filme – fie ele destinate cinema-ului sau televiziunii și putând extinde tema și la seriale – trebuie să facem o clară distincție: nu este același lucru să tratezi această temă astfel încât să se înțeleagă că este dureroasă și nedreaptă pentru femei, cu a o folosi de decor, precum eterna scenă cu blonda sexy ucisă la începutul a mii de filme de groază sau thrillere sau în majoritatea episoadelor din seriale populare precum CSI Miami sau Criminal Minds.

De pildă, The Handmaid’s Tale (Povestea servitoarei), un titlu ce a revenit la modă datorită serialului realizat de HBO, a fost întâi un extraordinar film regizat de Volker Schlöndorff în 1990, cu Natasha Richardson (Offred), Faye Dunaway (Serena Joy), Robert Duvall (The Commander), Aidan Quinn (Nick). Scenariul poartă semnătura marele dramaturg Harold Pinter, al cărui talent narativ fusese premiat, printre altele, cu Premiul Nobel. Dar mai presus de toate, la baza acestui film și a serialului se află o carte scrisă de canadiana Margaret Atwood, câștigătoare a unui Booker Prize, remarcabilă prin mesajul feminist prezent în proza să. E drept că filmul, impresionant pentru mulți, nu a fost înțeles de majoritatea celor ce l-au văzut. Vorbim de un univers distopic în care femeile sunt transformate în incubatoare și îndepărtate de orice tip de libertate.

Digestia fără viziune este greu de realizat.

Termenul „feminism”, exact precum s-a întâmplat și altor cuvinte importante, ca de pildă „creștinism”, a căpătat astăzi atâtea sensuri, că înțelegerii îi vine greu să se descurce. Dictatura distopică din roman (film, serial) nu este atât de diferită de realitate dacă stăm să ne gândim. Universul fictiv în care femeile sunt reduse la o anumită parte a anatomiei sau personalității este doar un pretext pentru ca anumite lucruri să poată fi spuse cu mai multă libertate creativă. Femeile reduse la uter, să spunem. Având în vedere că România a suferit mulți ani de implicare politică în această temă, în mod sigur există o categorie mare de femei în țara noastră care înțeleg foarte bine despre ce este vorba. Da, vorbim de o operă care prezintă forme de violență în contra femeilor. Dar nu poate fi pusă pe lista celor care umilesc femeile, tocmai pentru că prezintă această temă într-un mod care stârnește empatia și interesul publicului de ambele genuri, care poate înțelege anumite aspecte la care nu se gândise până atunci. Un videoclip cu Britney Spears îmbrăcată în scolărită sexy cu codițe, da, poate fi pe această listă pentru că folosește o muzică și o punere în scenă extrem de atractive pentru tineri și tinere inoculându-le un stereotip toxic despre idealul feminin juvenil.

Deci The Handmaid’s Tale nu poate sta pe aceeași listă cu niciun film ce obiectivizează femeile. Dar și cu acest termen, „obiectivizare”, trebuie să avem iarăși mare grijă: când este reala și când este folosită pentru a ne pune sub ochi un fenomen prezent în viață, dar toxic?

Raging Bull (Taurul Furios) de Martin Scorsese ne prezintă portretul

lui Jake LaMotta, jucător de box numit Taurul din Bronx, interpretat de către Robert de Niro (câștigator al unui premiu Oscar pentru rol). Filmul nu este un documentar, dar transpune mari adevăruri despre viața acestui sportiv, inclusiv misoginia, acceptată social în anii 40-50. Protagonistul obiectivizează femeile, dar regizorul nu! Unii critici de film au afirmat că se tratează de o perpetuare a sexismului hollywoodian, dar nu este deloc așa. Este de ajuns să fim atenți la modul în care sunt realizate scenele. Este clară simpatia și admirația lui.

Scorsese în momentul în care filmează înfruntările în ring cu Sugar Ray Robinson. Tema poate fi văzută ca o ciocnire de masculi alfa sau ca un sport, în funcție de opțiunea fiecărui spectator. Dar când LaMotta își lovește soția, distanța auctorială este evidentă! Gelozia permanentă a protagonistului, conflictele domestice terminate cu lovituri( când bine știm efectul pe care pumnul acela îl avea contra unui alt campion redutabil) nu creează însă nici un strop de admirație pentru personaj, din contră. Scorsese folosește tehnica slow motion pentru a ne pune în perspectiva subiectivă a personajului, când acea furie care îi ia mințile, îl face să reacționeze în singurul mod știut: lovind. Corpul soției căzut la pământ nu are nimic din gloria victoriilor prin knock out.

În filme, violența contra femeii nu trebuie să dispară, ci doar să fie pusă în perspectiva corectă. Am citat două filme care o fac, ambele regizate de bărbați. E de ajuns să privim evoluția personajelor feminine în franciza James

Bond ca să înțelegem imediat unde este problema. Ursula Andress, prima „fata Bond” a devenit faimoasa prin ieșirea din valuri în bikini (1962). Nimeni nu zice că femeile trebuie să nu-și arate pielea în filme, să nu fie seducătoare sau să nu fie obiectul dorinței masculine. Reticientele justificate apar când rolul se rezumă doar la aceste aspecte, la fata de poster, obiectul decorativ, trofeul protagonistului. Distinsul Sean Connery este de departe cel mai misogin dintre toți „bonzii”, evident, pentru că a fost primul și idealul masculin pe care îl întruchipa era o imagine a societății.

Autorul însuși, Ian Flemming, spunea despre personaj1: „Nu cred

că este neapărat un tip bun sau rău. Are viciile sale și foarte puține virtuți vizibile, cu excepția patriotismului și a curajului, care oricum probabil nu sunt virtuți.”2 Serialul s-a modernizat introducând-o pe Judy Dench în rolul lui M, șefa agentului 007. Rolurile feminine au căpătat din ce în ce mai mare importanță, actrițele având și o oarecare felie de acțiune de realizat. Daniel Craig, ultimul responsabil de a moderniza imaginea acestui mult iubit personaj britanic, afirma despre el: „Să nu uităm că este de fapt un misogin. Multe femei sunt atrase de el în primul rând pentru că întruchipează un anumit tip de pericol și nu rămâne niciodată prea mult timp în preajmă.345

Au trecut peste 30 de ani de când M., personajul lui Judi Dench l-a descris pe Bond ca pe „un dinozaur sexist, misogin, o relicvă a Războiului Rece, al cărui farmec scârbos [este] irosit în ceea ce mă privește.”6 Vom vedea cum se va “arăta” următorul Bond, nu numai din punct de vedere al importanței rolurilor feminine, ci și a viziunii propuse. Bond a fost mereu o fantezie masculină. Femeile ce-l înconjurau îi cădeau la picioarele iar atitudinea personajului era de “ folosește și mergi mai departe”. Indivizii își pot permite fantezii, dar când vorbim despre opere cu mare impact social ar fi de dorit ca bărbatul perfect, idolul britanicilor și al multora de prin lume, “să dea mai mult de doi bani pe femei”. Flemming a imaginat un personaj cu trăsături psihopatice evidente, cu relativ puțină empatie, ceea ce îl face un agent secret foarte eficient. Autorul nu s-a așteptat să aibă asemenea succes, nici ca personajul să devină un idol de mase. Dar dacă tot s-a întâmplat, parcă ar fi benefic să i se dea și niște calități, în cele din urmă.

Există un sexism evident, afișat și sunt destule articole care fac inventarul versurilor și utilizării imaginii feminine în clipuri în toate tipurile de muzică, începând cu pop, trecând prin rap, hip-hop, R&B și culminând cu Reggaeton. Muzica are un rezultat emoțional, în special, în tinerii care sunt în căutarea unei poziții ferme de pe care să se raporteze la restul lumii. Nu vorbim despre necesitatea cenzurării ei. Vorbim despre egala promovare a muzicii cu alt tip de mesaj, pentru a exista posibilitatea unei alegeri. Filmele au niște interdicții de vizionare în funcție de vârsta spectatorilor. Muzica, nu. De obicei, tinerii nu au valori îndeajuns de solide pentru a fi impermeabili față de un mesaj eronat. Muzica, exact ca orice altă artă, reflectă societatea. Și femeile trebuie să se poată regăsi în ea fără să se simtă îngrădite în roluri în care se simt incomode. În acest context, este important să înțelegem și să discutăm rolul muzicii ca mijloc de schimbare a mentalității. Un mesaj violent contra femeilor nu e degradant doar față de acestea. Dacă cineva îmi spune un banc xenofob sau rasist mă simt jignită, chiar dacă nu aparțin categoriei cu stereotipul cultural pe care bancul îl vizează. Și cred sincer că foarte mulți bărbați nu acceptă degradarea femeii. Dar au ajuns la aceste valori atât prin educație cât și prin alegere personală.

Violența de gen începe în cupluri de la vârste foarte fragede, uneori sub 16 ani. Primul pas spre ea este învățarea stereotipurilor de gen, asumarea faptului că femeia ar fi inferioară, că ar trebui să fie pedepsită când „merită”. Ideea că femeile nu trebuie respectate ca egale afectează nivelul de violență împotriva lor. Datorită succesul muzicii de acest gen, ascultătorul înțelege că această lipsă de respect este acceptată social, apoi o asumă ca normă și o va folosi când va fi vorba de rezolvarea conflictelor.

Un exemplu care se studiază la nivel academic este feminicidul din Ciudad Juárez, Mexic, la granița cu Statele Unite, în vecinătatea orașului El Paso, din Texas. Expresia „moartele din Juárez”7 se referă la un număr masiv de asasinate începute probabil în 1993. Până în 2012 numărul era de cel puțin 700. În general, victimele aveau venituri mici (multe dintre ele lucrau în fabricile care inundă orașul), iar vârsta lor varia între 15 și 25 de ani. Cifrele oficiale nu se potrivesc cu datele colectate în paralel de organizațiile civile. Acestea au liste cu o medie de 250 de tinere femei dispărute sau ucise anual. De multe ori, poziția oficială a fost că este o responsabilitate individuală a femeilor să se protejeze și că trebuie să se străduiască mai mult să nu dea motive să fie ucise. După părerea lui J. Lingviston, crimele au fost neglijent investigate cu complicitatea forțelor de ordine locale. Analiza autoarei propune ca motiv al numărului enorm de asasinate o reacție hipermasculină la schimbările sociale. Femeile, din ce în ce mai independente, își refuză rolul tradițional la care sunt obligate într-o societate patriarhală foarte violentă și, prin urmare, plătesc cu viața.8 Nenumărate piese muzicale au fost create în favoarea victimelor de către artiste și artiști precum Tori Amos, The Misfits, Sheer Mag, Gloria Trevi. Filmul Bordertown (2006), cu Jennifer Lopez și Antonio Banderas în rolurile principale, se bazează pe istoriile asociate acestor crime. Romanul 2666 de Roberto Bolaño, romanul If I Die in Juárez de Stella Pope Duarte, se opresc de asemenea asupra fenomenului. Serialul The Bridge unește într-o investigație criminalistă o femeie detectiv, americană din EL Paso și un detectiv de la Chihuahua State Police, Mexic. Cazul lor se ciocnește de violența rasială și în special de cea de gen, în Ciudad Juárez. Din acest serial poți afla detalii reale surprinzătoare, verificabile apoi în presa mexicană, cum ar fi existența „caselor morții”, ruine unde se abandonează corpurile celor executați. Părți de corpuri feminine încă apar acolo cu normalitate.

În Ciudad Juárez este foarte popular un gen de muzică numit narcocorrido. Este echivalentul mexican al rap-ului și al hip-hop ului. Personajele acestei muzici reflectă societatea din care au izvorât: sunt traficanți de droguri, membrii de carteluri. Această muzică dă un caracter eroic activităților criminale. Nu numai că se cântă despre capete tăiate, bazookas și înfruntări de bande, ci se recomandă că singura soluție, atunci când bărbatul se simte trădat de către femeia lui, „să-i ia gâtul”. Violența grafică este generalizată în acest gen de muzică, exact ca și în viața acestui oraș. Dar e imposibil să nu se facă o conexiune între feminicid și faptul că în toate baladele narcocorridos, în absolut toate cele în care apare un personaj feminin, trebuie să-și știe locul. O privire nelalocul ei, o vorbă care poate să-i supere „stăpânul”, și el are dreptul să-i ia viața. Acest caz sare în ochi și servește de exemplu. Muzica este o expresie culturală a societății. Baladele narcocorridos sunt folclor care ne arată exact gândirea și emoțiile cele mai intime ale acestei societăți în care femeile sunt practic prinse într-o capcană fără ieșire. În 2015, autoritățile au încercat să pună stavilă fenomenului interzicând acest gen muzical în Ciudad Juárez, pe motiv că incită la săvârșirea de delicte. Acum vedetele locale și-au depășit granițele cu ajutorul rețelelor sociale. Cântă în YouTube, sunt aclamate în Columbia și Statele Unite. Ciudad Juárez și-a căpătat o reputație internațională ca un loc de violență oribilă împotriva femeilor, reputație care a devenit narațiunea dominantă la nivel internațional despre acest oraș.

Sociologii, filosofii, psihologii, istoricii și chiar antropologii se arată interesați de discursul genului narcocorrido „din cauza a ceea ce povestește, din cauza mesajului pe care îl construiește”9. Muzicienii lucrează foarte des la comandă, pentru un cartel de droguri sau altul. Baladele dedicate cunoscutului șef narcotraficant El Chapo10 se găsesc cu ușurință în internet. Fiecare bandă pare să aibă „barzii” ei, ce povestesc peripețiile membrilor, ca și cum ar fi vorba de eroice lupte medievale. Numai că adorarea cavalerească a doamnelor a fost înlocuită în totalitate cu supunerea lor violentă. Conflictele duc inclusiv la executarea compozitorului bandei rivale pentru că uneori există dezacorduri asupra modului în care un anumit eveniment a fost narat în cântec. Muzica devine cronică istorică, are valoare informativă, de PR și de marketing pentru implicați.

Există o lunga tradiție a baladelor despre asasinarea iubitelor și nu toate sunt instigatoare la violență, oricât de paradoxal ar părea acest fapt. Mă refer la foarte cunoscută piesă a Nick Cave, Where the Wild Roses Grow (Unde cresc trandafirii sălbatici), de pe albumul Murder Ballades (1996), o melodie care a devenit un hit mondial imediat după lansarea single-ului. Este vorba despre o versiune modernă a unei baladei tradiționale din Appalaches numită Down in the Willow Garden, cunoscută și sub numele de Rose Connelly, care povestește istoria unui bărbat care se confruntă cu spânzurătoarea pentru uciderea iubitei sale, căreia i-a dat vin otrăvit, a înjunghiat-o și apoi i-a aruncat trupul în râu. Se presupune că își are originea în Irlanda și datează de la începutul secolului al XIX-lea. Varianta modernă are o parte interpretată de către personajul victimei. Balada crimelor ca subgen a apărut în nord-vestul Europei la mijlocul secolului al XVII-lea, când textele care descriu crimele mitice sau reale au fost tipărite și vândute sub formă de broșură.

Iconografia videoclipului Where the Wild Roses Grow, în regia lui Rocky Schenck, aduce, fără îndoială, un omagiu unui faimos tablou pictat de un prerafaelit, Sir John Everett Millais: Ophelia din 1851. Ofelia, personajul shakespearian, apare întinsă într-un pârâu, cu ochii pe jumătate închiși, cântând înainte de a se îneca. Modelul acestui tablou a fost Elizabeth Siddal (1829-1862), poetă și pictoriță cunoscută pentru tenul palid și părul roșu, bogat, care au transformat-o în muza prin excelență și modelul epocii prerafaelite. A fost soția lui Dante Gabriel Rossetti, care a ascuns o colecție de versuri nepublicate în părul ei, în timp ce zăcea moartă în sicriu. Legenda spune că văduvul a regretat actul câțiva ani mai târziu și a efectuat o exhumare secretă pentru a-și recupera poezia.11 În clipul video al lui Schenck, Kylie Minogue cântă în timp ce zace la rândul ei, cu ochii pe jumătate închiși, într-un pârâu. Un șarpe se târăște peste corpul ei, iar personajul lui Nick Cave, încă ținând în mână piatra cu care a lovit-o, îi pune un trandafir roșu între buzele deschise.

Violența de gen este reprodusă permanent în discursul public, atât în culturile „rafinate”, „înalte”, cât și în cele „populare”. Estetizarea seducătoare pare sa facă mesajul mai acceptabil. De exemplu, asasinate precum cel comis de actorul O.J. Simpson asupra fostei sale soții, Nicole Brown (1994), au dus la un proces judiciar care a provocat obsesia Statelor Unite și a unui public larg în afara țării. Evenimentul este parte importantă a mitologiei contemporane: a fost redat în nenumărate filme și seriale, a fost pomenit în multe piese rap (cântate de Tupac, JAY-Z, Eminem, Ice C, Kanye West, printre alții). În viața reală, toate aceste crime apar de obicei după ce femeia a suportat variate tipuri de violență fizică și verbală. Critica literară americană Shoshana Felman afirmă că bătaia este o figură esențială a abuzului de putere, absolut instalată in inconștientul colectiv: „Ca emblemă a opresiunii și umilinței, ca simbol al transgresării proprietății celuilalt și a invaziei corpului celuilalt, bătaia nu este doar fiziologică, ci este inerent politică. Un act radical jignitor, aș sugera, este cea mai rudimentară infracțiune politică și are impactul (fizic și moral) al unui act politic prin excelență.”12

Societatea noastră este voyeurista. Consumă zilnic o mare cantitate de violență vizuală, la Tv și în alte media. De asemenea în muzică. Este vorba despre varianta adultă a poveștilor ce ne speriau de copii (învățându-ne să ne ferim de pericol, precum Scufița Roșie) și despre necesitatea de a consuma în narațiuni de orice tip ceea ce Freud a numit das Unheimliche13. Dar așa cum în poveste, nu aplaudăm lupul, trebuie să cântărim cu atenție în ce mod povestim aceste fapte violente. Semnificațiile produse cultural ne scapă uneori de sub control în momentul întâlnirii personale, individuale cu neobișnuitul. Ar trebui să recurgem conștient la descoperirea și respingerea limbajului artistic care, prin estomparea gravității lucrurilor, perpetuează o violență structurală.

Figura 1: Ophelia (1851), pictură

Figura 2: Kylie Minogue în videoclipul Where the Wild Roses Grow

(1996)

Ophelia (1851)

Kylie Minogue în videoclipul Where the Wild Roses Grow (1996)

1 James Bond has always been a misogynist dinosaur. Now he has to change, articol în The Irish Times, 2.02.2018 https://www.irishtimes.com/culture/film/james-bond-has-always-been-a-misogynist-dinosa ur-now-he-has-to-change-1.3375210

2 “I don’t think that he is necessarily a good guy or a bad guy. He’s got his vices and very few perceptible virtues except patriotism and courage, which are probably not virtues anyway.” (engl. orig. – trad. mea) Ian Flemming

3 Daniel Craig Thinks James Bond Is ‘Actually a Misogynist’ – articol în revista Time,

4 .10.2015

5 “Let’s not forget that he’s actually a misogynist,” Craig said. “A lot of women are drawn to him chiefly because he embodies a certain kind of danger and never sticks around for too long.” (engl. orig. – trad. mea)

6 It’s been over 30 years since Judi Dench’s M described Bond as “a sexist, misogynist dinosaur, a relic of the Cold War, whose boorish charm [is] wasted on me”. (engl. orig. – trad. mea)

7 las muertas de Juárez –

8 Livingston, Jessica (2004). „Murder in Juárez: Gender, Sexual Violence, and the Global Assembly Line”. Frontiers: A Journal of Women Studies. 25 (1): 59–76. doi:10.1353/fro.2004.0034. JSTOR 3347254.

9 Narcocorrido, el género musical que distingue a México, articol în blogul publicației CienciaMX http://www.cienciamx.com/index.php/ciencia/humanidades/22030-narcocorrido-genero-m usical-mexico

10 este un traficant de droguri și criminal mexican, lider al cartelului Sinaloa până la extrădarea sa în Statele Unite în 2017. De la evadarea sa din ianuarie 2001, a devenit al doilea cel mai căutat om de către FBI și Interpol, după Osama Bin Laden.

11 The Tragic Death of Dante Gabriel Rossetti’s Ethereal Muse, Elizabeth Siddal, articol în revista Sotheby’s – 17.07.2019 https://www.sothebys.com/en/articles/the-tragic-death-of-dante-gabriel-rossettis-etherealmuse-elizabeth-siddal

12 Shoshana Felman, The Juridical Unconscious: Trials and Traumas in the Twentieth Century (Cambridge, MA and London: Harvard University Press, 2002), pp. 82-83.

13 Înfiorător (Germ.)

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button